„Inspiraţia e pretutindeni, câtă viaţă, atâta inspiraţie.”

Ați cuprins în titlu două elemente foarte importante pentru cei mici – animalele și dulciurile. Cum anume se îmbină acestea în cartea Căsuța lui Snowie? Și de ce tocmai dulceață?

Se îmbină, desigur, la modul simbolic. Copiii trăiesc simbolurile simultan, întreaga copilărie e o sincronie totală: când suntem mici, acum ne bate inima pentru un căţeluş, iar peste o secundă, ni se scurg ochii după o îngheţată cu mult sirop de ciocolată.

Câte dintre cele 22 de borcane cu dulceață se regăsesc acum în cămara dumneavoastră? Există un secret pe care ni-l puteți spune pentru a fi siguri că nu dăm greș dacă dorim să facem și noi o dulceață?

Regret că trebuie să vă dezamăgesc. Doar trei, din 22. Unul de nuci verzi, unul de vişine şi unul de caise. (A mai fost unul de smochine, însă tocmai s-a terminat.) ...Şi acestea, „de căpătat”, de la mătuşa mea, care este o desăvârşită gospodină şi care ar fi în stare să facă dulceaţă şi din agrişe. (Oare există dulceaţă de agrişe?) Ştiu, în schimb, un secret care nu dă greş când dorim să deschidem un borcan cu dulceaţă. Să închidem ochii şi să ne imaginăm culegând fructele parfumate, direct din copac!

Ce v-a determinat să vă orientați către scrierea literaturii pentru copii?

Literatura pentru copii – cea de valoare – este extrem de greu de găsit. Sunt o împătimită cititoare de astfel de literatură (scriitorii anglo-saxoni sunt preferaţii mei) şi absolut îndrăgostită de poezia Otiliei Cazimir, ale cărei versuri au avut – şi au, îmi place să cred –, în spaţiul literar românesc, impactul unei autoare precum Gloria Fuertes în planul literaturii spaniole. Bine scrisă, literatura pentru copii are cea mai frumoasă şi mai ambiţioasă ţintă: memoria viitorilor cititori adulţi.

Există, în prezent, cărți pe lista de așteptare?

Da, dar de pe o poziţie total diferită pe tabla de şah: o carte de poezie.

Ce anume din Căsuța lui Snowie a reprezentat o provocare pentru dumneavoastră?

Amintirea lui Snowie, pisica mea frumoasă şi bună, umbra paşilor mei, prin casă, şi martorul tuturor visurilor mele.

Ce v-ar plăcea să fiți întrebată de un mic cititor?

„Care ar fi cea mai fistichie preferinţă gastronomică a lui Snowie?” Iar răspunsul ar fi „budinca de vanilie”. Apoi, l-aş sfătui pe micul cititor să nu le dea niciodată, pisicilor, budincă de vanilie...

Care este pasajul din carte cu care vă identificați cel mai puternic?

Cu toate „Gândurile din fotoliu”.

Ce părere credeți că ar avea Snowie dacă ar ști că ați scris o carte cu numele ei?

Ar fi profund impresionată, desigur! Snowie adora să fie strigată pe nume! Şi-acum, dacă o strig, o văd, cu ochii minţii cum coboară în goană, cu coada sus şi cu o privire plină de dragoste îngrijorată, întrebându-mă, parcă: „Ce e? De ce m-ai strigat?”

Ce alte situații/oameni/prieteni patrupezi din viața dumneavoastră vă inspiră pentru crearea unor alte cărți? Considerați că acesta este stilul care vă reprezintă sau v-ați putea orienta și către literatura destinată adulților?

Inspiraţia e pretutindeni, câtă viaţă, atâta inspiraţie. Motanul nostru Olaf (pe numele lui mic, Pufu) ar putea fi un izvor nesecat. Toate animalele străzii, pisici şi câini deopotrivă, care-şi ridică privirea spre noi, în fulgerarea unei întâlniri de o clipă.

Nu există niciun stil care să mă reprezinte. Mă fascinează, însă, felul profund serios în care înţeleg copiii să se joace şi felul sprinten în care trec necontenit, înainte şi înapoi, hotarul dintre realitate şi fantezie. In lumea literaturii, ca şi în cea a copilăriei, încap toate jocurile şi formele imaginaţiei.

A consemnat Monica Dobrea