„Cred că cea mai mare revelație a fost la finalul cărții, unde îmi dau seama că, sub influența terapiei, eu abordasem efectiv o altă personalitate, eram efectiv alt om, cu alte motivații. Ce am făcut cu emoția acestei descoperiri?”

          „M-am născut... mmm... îmi cam revendic merite străine... Am fost născut pe 30 noiembrie 1990, la Chișinău, mai mult posomorât decât plângând. Mama – profesoară de limba franceză. Tata – inginer. Frate-meu – primitor, deși își dorea o surioară. Am mers la grădiniță cam jumătate de an, după care am refuzat s-o mai fac, rămânând singur acasă de la 3 ani și jumate, la început spre marea, după care spre tot mai mica îngrijorare a părinților, dat fiind că eram cuminte și nimic rău nu mi se putea întâmpla. Stângaci, învățat să scriu cu dreapta. La 6 ani, părinții m-au vrut înscris la o școală considerată aleasă și de elită, «Prometeu» – care n-a luat foc («haha!»). Motivul respingerii – așa cum le-au spus alor mei – a fost că nu știam nicio poezie. Cu versurile învățate, am intrat la Școala Generală nr. 1, transformată – zece ani mai târziu – în Liceul Teoretic «Vasile Vasilache», pe care l-am absolvit în 2009. Facultatea am făcut-o în Iași, la Universitatea Alexandru Ioan Cuza. Licența mi-am luat-o în Științe Politice. Masteratul l-am făcut în Relații Umane și Comunicare. Am stat la cămin și bine am făcut. La scurt timp după absolvire m-am întors în Moldova, fără planuri concrete. La finalul verii am aflat de organizarea unui concurs pentru funcția de prezentator al emisiunii matinale de weekend la postul național de televiziune. M-am dus și l-am luat în primire, astfel că, în octombrie 2014, îmi începeam activitatea în televiziune, iar datorită unui coleg de acolo care mă recomandase, o începeam și pe cea din cadrul postului de radio al aceleiași companii. În 2018 este publicată prima mea lucrare, «Pe potecile showbizzului basarabean» – o broșură sarcastică legată de vedetele Patriei. În 2019 apare primul roman – «Gunoaiele». Romanul de față își vede începutul în mlaștina emoțională a verii anului 2020, descrisă în introducere. Momentan sunt copywriter, atât la jobul de bază, cât și în calitate de «freelancer». Lucrez la un alt roman și clocesc încă niște proiecte de viitor.” (Cătălin Ungureanu)

Echipa noastră a realizat un scurt interviu cu scriitorul Cătălin Ungureanu în care ne-a povestit despre importanța unei astfel de terapii, precum și despre emoțiile regăsite în întregul său volum.

          Cine ar fi fost în prezent Cătălin Ungureanu dacă nu ar fi trecut prin acel tip de "terapie"?

          Ar fi fost Cătălin Ungureanu cu un episod de terapie în minus. Poate și cu o carte scrisă în minus.
Aici e ca la psiholog – o ședință nu e suficientă. Dacă terapia nu ține suficient de mult sau nu se repetă cât de cât regulat, efectele i se uită. Pumnul în moacă are, în carte, efect pe durata unei zile. Personajul nu știe ce se va întâmpla a doua zi – poate vor rămâne urme ale revelației, sau poate vechile năravuri se vor reinstaura, așa cum s-a întâmplat, de-a lungul timpului, în viața autorului, adică a lui Cătălin Ungureanu, adică a mea.

          Există o încărcătură emoțională foarte puternică în scrierile tale. Ai reușit să lași în paginile cărții acele trăiri intense sau ele încă te mai urmăresc?

           În primul rând, mulțumesc – e un compliment surprinderea, de către cititor, a emoțiilor în scrierile mele, sau cel puțin apariția impresiei îmbibării cu emoție a scrierilor.
Eu nu cred că am explodat în paginile cărții. Cele descrise în carte au fost descrise și analizate și în forul meu interior, și în discuțiile cu oamenii, adică nu m-am autoșocat prin ce am scris. Așadar, nu am lăsat emoțiile în carte, ci le-am retrăit ușor și le-am descris o dată în plus.
          Cred că cea mai mare revelație a fost la finalul cărții, unde îmi dau seama că, sub influența terapiei, eu abordasem efectiv o altă personalitate, eram efectiv alt om, cu alte motivații. Ce am făcut cu emoția acestei descoperiri? E cu mine, ca o informație utilă. Nu cred, deci, că m-am lăsat de ceva în urma scrierii cărții, că am fost abandonat de vreo traumă sau am abandonat eu vreun resentiment, nu, dar asta nici nu înseamnă că-s traumat de trăirile descrise și sunt urmărit de ele ca de stafii. Aș putea spune că e o carte scrisă destul de „la rece”.

         Consideri că oricine trebuie să ia un "pumn în moacă" sau e doar o experiență personală care a avut efect pozitiv asupra ta?

          Pumnul în moacă ajută la evoluție, deci raportarea la scopul ăsta îl face relevant. Acuma, poate cineva să evolueze fără un pumn în moacă? Poate că, așa cum ar fi spus Jung, „un efort moral suprem” ar putea înlocui pumnul în moacă, dar el sigur e util. Pumnul în moacă, deci, nu e obligatoriu, dar e tare binevenit, și, dacă se poate, în mod constant, repetat, până i se înrădăcinează efectele.

Consemnat de Monica Dobrea