„Am avut întotdeauna compasiune pentru cei care suferă și contactul cu asemenea evenimente m-a facut doar să chestionez poate mai mult raportul dintre actul fotografic, profitul mass mediei și exploatarea suferinței.”

Corneliu Cazacu a fost  repatriat în anul 2019 în România, după 8 ani în Danemarca și 21 în Germania, unde a avut o carieră de peste 25 ani, dublată în ultimii 15 ani de fotojurnalism.

A avut numeroase publicații (cu fotografii, uneori însoțite de articole) în ziare și reviste ca National Geographic (ediția nord-americană), România liberă, Foreign Policy, EUobserver, Dilema veche etc.

De asemenea, este specializat în fotoreportaje (oameni, culturi, traditii), natură și concerte, având  colaborări cu diverse trupe de rock, ca Banned from Utopia și Robert Martin.

În interviul acordat Editurii Lebăda Neagră, Corneliu Cazacu ne povestește despre un eveniment marcant din Ucraina, care l-a mișcat profund. Un paramedic căruia i-au fost amputate brațele și picioarele l-a uimit printr-un discurs care transmitea doar dorința sa de a se bucura de dragoste și de viață alături de familia sa și de copilul născut când el era pe front.

Menținerea vie a experiențelor trecute se datorează interacțiunii prezente și continue cu oamenii cu care a intrat în contact și care apar în fotografiile albumului său, veștile primite fiind un cumul de emoții pozitive și negative pe care ni le împărtășește de-a lungul interviului.

Se consideră o persoană rațională, critică și afirmă că nu se lasă impresionat de frumusețea unui peisaj, fără să ia în calcul oamenii și progresul.

Se poate spune că fotografia reprezintă o pasiune fără cuvinte. Albumul dumneavoastră, „O viață dublă, între Est și Vest”, reușește să transmită emoții vii, profunde. Care a fost impactul psihologic din punct de vedere al traumelor oamenilor cu care ați intrat în contact și pe care le-ați trăit alături de ei?

M-aș referi la două evenimente în două țări diferite din carte: Maidan în Ucraina și taifunul Yolanda din Filipine.

În Filipine am fost mișcat de nonșalanța cu care filipinezii – pe care cu greu i-aș putea caracteriza altfel decât săraci – au privit distrugerea, toți explicându-mi că sunt obișnuiți cu taifunurile și cu reconstrucția care urmează imediat. În același timp, m-au invitat la masă, fie ouă fierte pe marginea drumului, fie chicken adobo din ultimele bucăți de pui, deși nu știau când ar putea cumpăra alte provizii.

În Ucraina, cea mai mișcătoare imagine a fost cea a unui paramedic ucrainean pe care l-am vizitat la spital. Își pierduse ameble mâini și picioare, cioturile fiind acoperite în bandaje, dar din conversație nu a reieșit nicio urmă de milă de sine, ci doar dragoste de viață și de a-și cunoaște copilul născut pe când era pe front.

În general, încerc să văd partea bună a lucrurilor și admir tăria de caracter a oamenilor.

Care dintre dezastrele expuse în album v-a marcat cel mai mult și din ce motiv?

Îmi aduc aminte că fiind invitat împreună cu un fotograf ucrainian (bunul meu prieten Serghei) să fotografiez un antrenament al armatei ucrainiene, am fotografiat un soldat amabil și zâmbitor care mi s-a părut mai fotogenic. Câteva luni mai târziu, Serghei îmi trimite poza lui, aproape identică cu poza mea, spunându-mi: „Îl mai ții minte? A murit săptămâna trecută lovit de un șrapnel.“

Cum se poate resimţi entuziasmul fotografiei chiar şi atunci când subiectul este sumbru? Ce anume v-a fascinat, dincolo de consecințele dezastrelor pe care le-ați vizualizat prin obiectivul camerei?

Ca fotograf încerc să redau cât mai bine – realist, dar și dramatic – situația respectivă.

Uneori, ca în cazul paramedicului din spital, știi că, din punct de vedere fotografic, e vorba doar de documentaristică și că efectul dramatic provine din detaliile subiectului. Poza e mișcătoare, dar nu deosebit de bună, cred, motiv pentru care nu am inclus-o în prezenta ediție.

Alteori, ca în cazul tânărului din Kiev care la mai bine de -15°C se încălzește la focul dintr-un butoi alături de carcasele incinerate ale autobuzelor care-l despart de trupele de elită ale lui Ianukovici (poza din carte), fundalul e la fel de important ca  portretul subiectului și e nevoie de raționalizarea compoziției.

Se spune că, pentru a depăși un eveniment traumatic, este important să îi identificăm aspectele pozitive. Cum anume credeți că s-a schimbat, în bine, viața celor încercați de acele timpuri nefaste?

În Filipine nu m-am întors, așa că e greu de spus. E greu de dat o părere despre Ucraina, care ulterior alungării lui Ianukovici a pierdut Crimeea. A făcut un pas pe calea democrației, însă corupția nu a dispărut, iar admiterea în UE e preconizată abia în zece ani. Cel puțin a fost eliminată obligativitatea vizelor.   

Există principii, valori pe care vi le-ați modificat în urma evenimentelor catastrofale pe care le-ați surprins în fotografii?

Greu de spus. Am avut întodeauna compasiune pentru cei care suferă și contactul cu asemenea evenimente m-a facut doar să chestionez poate mai mult raportul dintre actul fotografic, profitul mass mediei și exploatarea suferinței. 

Dacă ați putea să vă reîntâlniți cu unii dintre oamenii despre care ați scris în album, ce anume i-ați întreba astăzi?

Cu unii sunt în contact. De exemplu, ghidul meu din Etiopia m-a sunat ieri să-mi spună că a devenit tată, adăugând că băiatul e și fiul meuJ. Altfel aș întreba pur și simplu ce s-a mai întâmplat de când nu ne-am văzut și-am sta la o taclale lungă.

Ce anume vă inspiră să scoateți aparatul și să imortalizați un anumit moment?

Dragostea de fotografie în general. O compoziție aparte, un joc de linii, de culori, de umbre, o situație neobișnuită.

Coreea de Nord – un exercițiu de masochism. Care vi s-a părut cea mai neobișnuită, dar și amuzantă situație?

Neobișnuită a fost continua stare de refuz total al ghizilor de a admite realitatea așa cum se vede ea din afara Coreei de Nord și de a devia de la liniile (stupide) impuse de organele lor, care or fi ele. Lângă un lac în Munții de Diamant, ghidul principal mi-a spus: “Aici puteți fotografia ce doriți, nu e nimeni.” semn că făcea totul de frică, nu din convingere.

Amuzant a fost când mi s-a interzis să fotografiez o nuntă în Wonsan fiind lăsat să fotogafiez la Phenian, cu rezutlatul că pe fundalul pozei se vedeau pionieri umplând canistrele cu apă din bazinul fântânii arteziene, o scenă cu adevărat politică, spre deosebire de cea total neutră din Wonsan.

Care este cea mai inedită fotografie și ce anume v-a impresionat cel mai mult în momentul în care ați ales să o imortalizați?

Cred că cea mai inedită e cea de pe copertă, în sensul că e greu să te fotografiezi într-un abur cu soarele în spate și să iasă atât de bine. A fost un moment de inspirație înainte de a intra în jeep, fiindcă imaginea era în afara fumarolelor.

Ce ne puteți spune despre relația pe care ați creat-o cu natura prin prisma pasiunii dumneavoastră pentru fotografie?

Am văzut atât de mult locuri minunate, încât am devenit, din păcate, critic cu privire la frumusețea naturii. Nu mă entuziasmez la orice imagine vizuală, însă automat încerc să decupez dintr-o imagine generală neinteresantă un cadru interesant. Valabil pentru orice privesc, nu numai natura. Iubesc natura, dar pun în balanță si oamenii și progresul care nu sunt întotdeauna benefici naturii ... dar asta e o discuție mai lungă ...

Care sunt elementele de care țineți cont în realizarea fotografiei perfecte?

Dacă ai experiență, vezi imediat ce e rău și ce e bine într-un cadru. Lumină, compoziție, originalitate, momentul potrivit (dinamism, dacă e cazul), trebuie toate să conveargă.

„Eh! Ce nu face omul pentru o poză!” Care a fost cel mai nechibzuit lucru pe care l-aţi făcut pentru a surprinde un moment?

Nu-mi amintesc să-mi fi asumat riscuri majore, sau cel puțin nu le-am perceput astfel. La Kiev era o perioadă de acalmie între două perioade de împușcături mortale. Nu merita să-ți riști viața pentru nicio fotografie. Recomand cartea lui Alan Huffman: „Here I am : the story of Tim Hetherington, war photographer”.

În 1990 l-am întâlnit pe Gad Gross (fiul adoptiv al lui Șerban Orescu, de la Europa Liberă) care venise la București să fotografieze România-i natală după revoluție. Am fost împreună cu încă câțiva fotografi tineri la Craiova. Mai târziu, am citit că a fost prins de trupele lui Saddam Hussein în Irak și împușcat în spatele unei barăci.

Aţi povestit despre experienţa avută în Kyrgyzstan! Care credeţi că este aptitudinea de bază a unui vânător cu berkuti?

Cred că e nevoie de câțiva ani pentru a învăța, așa că nu mă pot pronunța.

Anul Nou în Vietnam. Care sunt tradiţiile care v-au încântat cel mai mult?

Opera vietnameză care mi s-a părut o variantă a operei chinezești. O splendoare de costume și culori!

Consemnat de Monica Dobrea