Jan Cornelius este scriitor bilingv, de limbă română și germană, și traducător literar. A studiat franceză și engleză la universitățile din Timișoara, Düsseldorf și Stirling (Scoția). A publicat în Germania numeroase cărți de proză umoristică și cărți vesele pentru copii. Este colaborator permanent la reviste satirice germane și elvețiene și a scris timp de mai mulți ani o serie de comentarii umoristice despre estul și vestul Europei pentru radioul național german WDR. În România, a publicat povestiri și comentarii în Observator cultural, Dilema veche și România literară.

            În opinia sa, relația pe care a dezvoltat-o cu cititorii este foarte importantă pentru că-l ajută să continue ceea ce face și să știe că este bine. Consideră că fără aventurile pe care le trăiește, viața sa ar fi monotonă, fapt pentru care transformă chiar și cea mai banală situație într-una plină de umor, cel puțin la nivelul imaginației. Se consideră un român autentic și prin plăcerile culinare, dar și prin activitățile întreprinse pe plan profesional pe care le desfășoară chiar dacă locuiește în Germania.

 

Umorul subtil de care vă folosiți în situațiile neplăcute a fost exersat pentru a deveni astfel sau este o strategie care vă ajută să depășiți mai ușor evenimentele indezirabile?

Umorul face parte din naturelul meu, aș zice. Cred că umorul ori îl ai, ori nu-l ai, există o genă a umorului, cândva cineva va lua Premiul Nobel descoperindu-l. Fiecare autor are un registru în care se simte bine când povestește. Eu mă simt bine în domeniul umorului, dar nu din ăla care se practică ades în medii, care numai umor nu este, ci doar o altă formă de prostie și vulgaritate. Important mi se pare nu doar ce povestesc, ci și să nu plictisesc lumea cu cele spuse. Eu sunt de părerea lui Billy Wilder care spunea că arta bună trebuie să îndeplinească trei criterii de bază: 1. Să nu plictisească; 2. Să nu plictisească; 3. Să nu plictisească. Când scrii o carte, cumva trebuie să captivezi cititorul, fie printr-o acțiune palpitantă, fie prin minunate descrieri, prin poezie etc. Ei bine, eu am constatat încă din copilărie că cel mai bine pot captiva prin umor, e plăcut să spui ceva și să vezi că oamenii încep să zâmbească sau să râdă. O întâmplare poate fi privită mai întotdeauna din două perspective: poți să plângi, dar poți să și râzi de același lucru, ba poți să le faci chiar și pe ambele deodată, râsu’ plânsu’ se cheamă asta. Multe din poveștile mele se încadrează la capitolul ăsta, mi se tot spune.

 

Cum ar arăta viața dumneavoastră în lipsa atâtor aventuri pe care le împărtășiți cu cititorii? Practic, la dumneavoastră, chiar și o întâmplare banală poate deveni o aventură; cum identificați subiectele pe care le transformați apoi în întâmplări ieșite din comun?

Da, cam de-un an încoace am descoperit că acest dialog cu cititorii poate face multă plăcere ambelor părți. Eu povestesc ceva și cititorii reacționează, e o formă de comunicare care mă ține mereu în priză. Din comentariile numeroase și entuziasmate ale cititorilor, mi-am dat ades seama că muzica pe care-o fac, e receptată așa cum îmi place, cum vreau eu să fie înțelese lucrurile și asta m-a motivat să continui. Măi, tu poți să faci umor din orice, mi-a spus cândva o prietenă, în al cărui gust am mare încredere. Am stat și m-am tot gândit la asta, are sau nu are dreptate, poate că n-are, dar sper totuși că are, dar ce-i dacă n-are? Fapt este că eu am nevoie de un dialog permanent cu publicul – poate pentru că mă pun mereu la îndoială într-un mod extrem, cu fiecare nou text o iau de la zero. Există situații care, evident, pot produce râsul, fără să mai schimbăm nimic la ele, dar dacă, de pildă, doi tipi stau liniștiți la masa de vorbă și doar atât, în asta nu e nimic vesel. Deci ce ne facem? Ei bine, stau și mă uit la ăștia doi tipi și mă tot uit la ei, până situația devine totuși comică, poate că mă întreabă unul din ei: de ce ne fixezi, măi? și cei doi vor să mă ia la bătaie și eu trebuie s-o iau la fugă, iată o situație foarte veselă, mai puțin pentru mine. Mă rog, cam așa stă treaba cu umorul...

 

La ce „românisme” a trebuit să renunțați când v-ați mutat în Germania și cât de grea a fost adaptarea?

Am aterizat în Germania la sfârșitul anilor ’70, fugind de Ceaușescu, e foarte mult de atunci. Ajuns în Germania, n-am vrut să trăiesc într-un ghetou lingvistic, am vrut să trăiesc în limba germană. În România, scriam în română, dar germana n-o stăpâneam de la început cum trebuie, de abia prin anii ’80 am început să scriu în germană, am publicat apoi multe cărți în germană, am lucrat pentru radioul german. Vreo 20 de ani n-am mai avut decât un contact la nivel colocvial cu limba română. Apoi, la un moment dat, am început să traduc cărți din română în germană, cărți care îmi plăceau și pe care le descopeream de-abia acum. Dan Lungu, de pildă, cu el am început, cu Sunt o babă comunistă. Am continuat scriind eu însumi articole în română, am redescoperit limba în care scrisesem în adolescență și tinerețe, pe scurt, pas cu pas m-am întors acasă prin limbă, pentru că mai nimic din limba română nu era uitat, totul era prezent, la modul latent, undeva în creier.

 

Uitându-vă în urmă, aveți vreun sentiment de regret legat de ceva ce ar fi trebuit să faceți diferit într-un anumit moment de cumpănă al vieții dumneavoastră?

Răspunsul e scurt: nu prea. Dacă intrăm în amănunte, găsim desigur excepții, dar astea le lăsăm deoparte.

 

Chiar vă plac sarmalele?

Răspunsul e simplu: da, foarte mult. Mă bucur că-mi puneți întrebarea asta, înseamnă că mi-ați citit textele. Îmi plac și micii, și salata de vinete, deci iată că îndeplinesc toate condițiile pentru a fi considerat un patriot de mare clasă, chiar dacă în ultima vreme beau mai puțină țuică de prune.

 

A existat vreo situație în care v-ați ieșit din minți și ați reacționat în consecință, apoi a durat un timp până să vă calmați și să fi dorit să fi acționat altfel? Povestiți-ne despre ea.

Ha ha, cine m-a bârfit? Păi, problema este că sunt cam… temperamental, unii zic un pic cam coleric, îmi ies mult prea ușor din pepeni, dar numai pe bună dreptate, și-mi trece repede. Mda, mă enervez nu rareori în România, aproape zilnic, probabil că de aia și vin atât de des acolo, ca să nu adorm plictisit în Germania. În carte povestesc zeci de povești din astea, nu le dezvălui aici că stric farmecul.

 

Este bine cunoscut faptul că majoritatea oamenilor preferă confortul dat de autoturismul personal, indiferent dacă au de parcurs distanțe scurte sau de călătorit. Ce ne puteți spune despre beneficiile celorlalte mijloace de transport pe care le utilizați dumneavoastră și care ar fi motivele pentru care nu apelați la mașina personală (în cartea dumneavoastră sunt o mulțime de situații cel puțin inconfortabile provocate de mijloacele de transport)?

În ultimul timp renunț tot mai mult la mașină, din motive de stres (parcare, mers bară la bară etc)  și de ecologie. Aici, în Germania, folosesc mașina doar pentru distanțe mai lungi, merg, când pot, pe jos sau cu bicicleta sau, mă rog, cu tramvaiul. În tramvai poți să observi lumea în liniște, dacă faci asta mergând cu bicicletă, riști să cazi în cap, dar, mă rog, și asta e bine pentru că după aia poți observa în liniște spitalul pe dinăuntru. Asta chiar mi s-a și întâmplat, povestesc asta amănunțit în carte. În România umblu deseori cu taxiul, discuțiile cu taximetriștii și felul în care de multe ori te duc la o cu totul altă adresă decât cea indicată, merită toți banii. E foarte interesant să chemi un taxi în România și taxiul să nu vină niciodată, te simți ca un personaj în Waiting for Godot – deci devii brusc personaj într-o piesă de teatru. Ce-i mai frumos decât asta?

 

Cum arată totuși o zi din viața lui Jan Cornelius în care pur și simplu se relaxează?

Ce să spun, mă scol, mănânc, mă plimb, citesc, mănânc, mă plimb, mă uit în tavan, mă uit la un film, mă culc. După cum vedeți, e monoton și banal, de aia, zile din astea nu prea există în viața mea niciodată, trebuie să se întâmple ceva trăsnit, altfel m-apucă depresiile – și dacă nu se întâmplă, am eu grijă de asta, de ce ne-a dat Domnul imaginație?

 

Consemnat de Monica Dobrea

on 0

Comments

Leave A Reply

Your email address will not be published.