Gencia Adrian Daniel despre „Piața Romanilor”, autor Adrian Petru Stepan

          Mărturisesc că în ultimii 20 de ani, chiar și atunci când obligațiile vieții mă chemau într-o altă direcție, nu am reușit să mă stăpânesc să ridic o carte în mână atunci când aceasta mi-a trezit interesul. Experiența Piața Romanilor m-a forțat să dau pagină după pagină, pentru a mă lămuri ce a putut născoci cu atâta măiestrie un concitadin despre străzile bătrânului cartier pe care calc de o viață și despre care nu încetez niciodată să mă întreb ce mistere ascund.

          Lăsând la o parte, pentru o clipă, subiectivismul timișoreanului fascinat de intrigile orașului său – oraș care, desigur, nu are pereche în niciun loc vizitat de pe mapamond – Piața Romanilor este la o primă vedere un penny dreadful care se joacă cu supranaturalul locului și care în mod fals promite o poveste de tip poltergeist. Filă după filă însă, povestea se transformă în ceva cu mult mai mult, căci nicio povestire de tip victorian nu a reușit să mă determine să umblu năucit pe înserate prin Londra pentru a căuta locuri, străzi și clădiri.

          Chiar dacă Londra nu este locul meu de baștină, și sunt convins că ascunde mai multe mistere decât Timișoara, scena acțiunii din romanul de față a fost mai captivantă pentru mine.

          Cu siguranță, a contat faptul că sunt timișorean, iar în această calitate pot să declar că frumusețile arhitecturale din Londra, Paris, Berlin, Praga sau Viena nu sunt capabile să stârnească în mine senzațiile pe care mi le-a trezit Adrian Stepan descriind împrejurimile cartierului Fabric. Atunci când volumul mi-a făcut cunoștință cu presupuse tuneluri din subteranele urbei, am retrăit emoția copilăriei din cartierul Elisabetin. Aici, în locul unde m-am născut și am crescut, în curtea unui vecin a cărui casă se află pe un Plaț, între vechile străzi Feuerbach și Fucik, copii curioși fiind, am coborât în gura canalului de lângă intrare și am descoperit un tunel similar din cărămidă, cu boltă ovală. Bătrânii din cartier spuneau că duce la fostul palat al Pașei, care a dominat orașul înainte de sosirea trupelor lui Eugen de Savoia. Noi însă n-am mai aflat niciodată care este adevărul (chiar dacă un zid din fostul palat al Pașei încă există pe strada Cândea) pentru că tunelul s-a prăbușit demult. Tot în copilărie, am făcut cunoștință pe fatidica stradă Ion Luca Caragiale cu Sinagoga din Fabric, care a rămas un etern mister aflat în spatele unor uși mereu închise.

          Acolo unde Sinagoga din Cetate este accesibilă pentru varii evenimente culturale, iar cea din Josephin este activă pentru o minoritate îmbătrânită rămasă în oraș, cea din Fabric a rămas un martor mut al unor vremuri de mult trecute. Înclin să cred că acesta a fost motivul pentru care acest spațiu a devenit un reper ideal ales de către Adrian Stepan pentru a stârni imaginația cititorului în direcții total surprinzătoare. Spre final, cartea se transformă într-o aventură de tip Ian Flemming, însă finalul este surprinzător. O za uitată din primele rânduri ale capitolului întâi este și cea care închide brățara poveștii într-un cerc perfect. Enigma se dezleagă dar Fabricul își păstrează aerul misterios.

          Cineva compara romanul cu un scenariu de tip Dan Brown, însă lipsa elementelor de genul Opus Dei, Illuminati sau francmasoni scot prezenta scriere din tiparele comercialului,
autorul înlocuind latura paranormalului cu o ipoteză ezoterică cu mult mai originală și cu mult mai potrivită pentru multiculturalismul timișorean. În final, Stepan își asumă rolul Șeherezadei pentru un oraș cu o mie de povești nerostite prin adăugarea, în scris, a celei de-a o mie una. Deși narațiunea, cu puțină voință, ar permite o continuare – indiferent cât mi-aș dori să citesc mai mult despre palatele timișorene care m-au fascinat de o viață totuși –, nu cred că ar trebui să o mai
exploateze. Finalul o încoronează ca o lucrare de sine stătătoare, care are capacitatea de a-și păstra misticismul ori de câte ori o ridici din raft pentru a o lectura din nou.

          Recomand cartea cu căldură; orice timișorean cu state vechi se poate regăsi în paginile sale cu ușurință, în timp ce nou-veniții pe malurile Begăi cu siguranță vor fi intrigați să vadă o Biserică Millenium din Piața Romanilor, un Palat Kuncz, Mercur sau, de ce nu, un posibil palat Oppenheimer de pe strada Ion Luca Caragiale.

dr. ec. Gencia Adrian Daniel