LaPunkt despre „Aventurile unui călător naiv, între mișcare și izolare”, autor Jan Cornelius
Am citit povestioarele incluse în volumul „Aventurile unui călător naiv” (Ed. Lebăda Neagră, Iași 2020) înainte de a se fi născut cartea! Autorul le posta zi de zi (ceea ce face în continuare) și primele reacții au fost, evident, niște hohote de râs. Mi-aduc aminte că, având în vedere că atunci când râdeam mi se închideau ochii și nu puteam continua lectura decât dacă îi țineam deschiși pe sub ochelari cu mâna. Cred că o dată, la una din postările lui Jan Cornelius am și comentat ceva despre starea incomodă pe care mi-o provoacă râsul cu lacrimi la umorul domniei sale.
Când mi-am cupărat cartea, am recitit povestioarele și, cu toate că nu mă mai surprindeau, știam deja ce va urma, hohotele de râs au fost la fel de puternice ca și la prima lectură.
Nu e de mirare că volumul a atras atenția – s-au scris cronici în care stilul lui Jan Cornelius a fost analizat și autorul a fost comparat cu Chaplin sau cu alte valoroase personalități din cultura universală. Personal mi s-a părut că Jan Cornelius nu poate fi comparat, este unic. Poate însă fi analizat și, evident, lăudat, dar de imitat, nici vorbă. Nu sunt critic literar. Îmi permit totuși să scriu câteva păreri, fiind un cititor cucerit de originalitatea cărții și de hohotele de râs pe care mi le-a provocat lectura ei.
Am asistat recent pe Zoom la o discuție despre carte și am văzut un comentariu al cuiva care spunea că umorul autorului ar fi asemănător cu cel al lui Mr. Bean și că, atunci când citea volumul, parcă îl vedea pe Mr. Bean. Desigur, actorul englez imaginează și face o mulțime de pozne de copil rău, pozne care amuză, dar aș îndrăzni să afirm că Jan Cornelius merge mult mai departe, el ajunge să atingă și lumea de basm cu imaginația lui debordantă, ca atunci când zboară, merge pe tavan, sau devine invizibil.
Unul din elementele caracteristice ale povestirilor este umorul provenit din faptul că autorul, stabilit în Germania și bun cunoscător al câtorva limbi europene, relatează adresările personale în limba în care au loc, după care le traduce în românește. Or, comicul de limbă, pe care scriitorul îl observă și redă cu mare acuratețe, autorul cărții fiind și traducător, are un efect asigurat!
Un alt element particular al scrierilor lui Jan Cornelius este și cel al unității indestructibile a fiecărei povestiri. Nu pot fi exemplificate mostre de umor cu mici citate, povestirea trebuie prezentată în întregime, motiv pentru care nici cititorul nu o poate abandona înainte de a o fi terminat. În fine, o caracteristică specifică și fermecătoare a creației lui Jan Cornelius este alunecarea textelor dintr-un firesc palpabil într-unul fictiv, la fel de credibil, iar contradicția dintre firescul palpabil și cel imaginativ declanșează hohote de râs.
Multe din povestiri sunt însă pur și simplu observarea absurdului din jur, fără nicio înfloritură. Iată un exemplu:
„6 iulie
Sâmbătă , când m-am întors cu mașina de la Einbeck la Düsseldorf, am auzit la radio un interviu cu o doamnă pe care-o cheamă Herr,Herr în română înseamnă „domn”sau ca formulă de adresare „domnul”. Formula de adresare pentru femei în germană este Frau. Deci cum ne adresăm acestei doamne, cum o salutăm? Guten Tag, Frau Herr! Bună ziua doamna Domnu‘!Doamnă, cum vă numiți? Domnu‘! Nu domn’, doamnă, dumneavoastră cum vă numiți? etc…Frau Herr, doamna Domnul, a povestit în interviu că s-a căsătorit de curând și a vrut să-și păstreze în tot cazul numele de fată, deci Herr, și să folosească în continuare un nume dublu, preluând în căsnicie numele ei de fată plus numele soțului, pe soțul ei îl cheamă Schmidt. Deci ar fi chemat-o, în cazul ăsta, Frau Herr-Schmidt. Doamna Domnul Schmidt. Ca și cum pe-o doamnă la București ar chema-o doamna Domnul Popescu. Ce mai faceți doamna Domnul Popescu? În final, Frau Herr a renunțat totuși la numele dublu și a rămas la numele ei de fată. Dar apropo de numele dublu, pe 26 ianuarie am povestit aici povestea adevărată a fostului meu coleg de clasă de la liceu, Gheorghe Gheorghe, care, întrebat de un profesor nou-venit cum îl cheamă, a răspuns Gheorghe. Și mai cum? Gheorghe. Bine, bine și mai cum? Gheorghe. În final bietul Gheorghe Gheorghe a fost dat afară din clasă și eu cu el pentru că râdeam dublu. M-am gândit că Frau Herr și Gheorghe Gheorghe ar face un duo tare de tot, un duo duo sau, hai să zicem, un duo trio.”
Citim povestirile lui Jan Cornelius, care ne plac, ne amuză, ne binedispun, ne vindecă de toate relele din jur. Și, ca orice operă de valoare, ele ne dau impresia că se scurg de la sine. La fel cum, în fața unui mare artist, munca intensă din spatele simplității afișate rămâne imperceptibilă și deci necunoscută spectatorului, tot așa cititorul lui Jan Cornelius nu simte faptul că scrierile lui ascund efortul unui intelectual cultivat, inteligent, cu un ascuțit spirit al umorului, care își gândește și rafinează scrierile până când ele devin literatură de cea mai bună calitate.
Comments
Leave A Reply
Your email address will not be published.