Ilie Rad despre „Lumea estompată”, autor Iris Wolff

1. Profil de autor. Iris Wolff s-a născut în 1977, la Sibiu, într-o familie de saşi, care au pãrãsit România atunci când ea avea doar 8 ani. Acum locuieşt la Freiburg. Fascinaţia pentru locurile natale i-a fost cultivată, încă din copilărie, de către tatăl său, Helmut Wolff, pastor săsesc, astfel încât toate cărţile sale sunt impregnate de atmosferă românească, la fel ca şi ale Hertei Müller. A făcut studii de limba şi literatura germană, grafică, pictură şi studii religioase. A lucrat, timp de un deceniu, în cadrul Arhivei Literaturii Germane din Marbach. A publicat patru romane: Halber Stein (“Jumătate de piatră”); Leuchtende Schatten (“Umbre strălucitoare”) şi So tun, als ob es regnet (“A se face că plouă”), la care se adaugă cel mai recent, Die Unschärfe der Welt (“Lumea estompată”, 2020). În toate romanele sale, acţiunea se petrece în România şi Germania.

          Între timp, volumul Die Unschärfe der Welt a primit în total cinci premii literare importante (Premiul Marie Luise Kaschnitz; Premiul pentru literatură Solothurn; Premiul pentru literatură Eichendorff; Premiul LiteraTour-Nord; Premiul Protestant Book Prize).

          Cartea Lumea estompată a fost nominalizată la Premiul pentru Carte Germană, în 2020, la Premiul pentru Carte Bavareză, la categoria Beletristică 2020, şi la Premiul pentru Literatură Wilhelm Raabe, 2020. A fost deja tradusă în cinci limbi: bulgară, franceză, olandeză, italiană şi limba română.

2. Preliminarii. Citind cartea cea mai recentă semnată de prozatoarea germană, născută în România, Iris Wolff, Lumea estompată, gândul m-a dus, involuntar, la celebra scriitoare chiliană, Isabel Allende, cu care Iris Wolff are multe puncte comune, începând cu frumuseţea fizică a amândurora. Cele două autoare scriu despre ţările în care s-au născut (Chile, respectiv România), în care au avut loc evenimente dramatice, care le-au determinat să-şi părăsească ţările natale: lovitura de stat a lui Augusto Pinochet, din 1973, în Chile, respectiv regimul comunist din România. Cele două realităţi politice au stat la baza multora dn cărţile lor şi probabil încă vor mai fi pretexte pentru noi naraţiuni şi cărţi. Ororile, abuzurile şi lipsa libertăţilor din România stau şi la temelia cărţilor Hertei Müller, de pildă, laureată a Premiului Nobel pentru literatură, dar şi a celor semnate de Mircea Cărtărescu, aflat mereu pe lista nominalizărilor pentru mult râvnitul premiu.

          Revenind la comparaţia de la început, la Isabel Allende şi Iris Wolff se constată un amestec de ficţiune şi realitate, care conferă multă credibilitate paginilor scrise şi îl cucerec imediat pe cititor. Iar ficţiunea, atâta câtă este, pare transcrierea unor amintiri, stări, impresii trăite de cele două autoare sau povestite de părinţi, bunici, prieteni şi rude, artă literară care ne aminteşte de celebra carte de memorii a lui Gabriel García Márquez, A trăi pentru a-ţi povesti viaţa sau a poetului Pablo Neruda, Mărturisesc că am trăit.

          Ceea ce cred că asigură succesul noii cărţi semnate de Iris Wolff este tocmai coeficientul acesta de real, de fapte autentice, prezente în fiecare din cele şapte capitole ale cărţii, care nu au doar o cifră romană în titlu, ci şi un nume sugestiv: Zăpadă, Ecou, Leviatan, Hoinarii vântului etc.

          Primul capitol al cărţii se intitulează, aşadar, “Zăpadă”, acest cuvânt fiind şi ultimul cu care se termină capitolul. Vorbind despre prezenţa acestui cuvânt în ediţia originară a cărţii, Iris Wolff a subliniat într-un interviu: “În ediţia germană este doar cuvântul «zăpadă» pe o pagină întreagă.” E o practică editorială germană, ca titlurile capitolelor să fie scrise separate, pe o pagină albă, iar Iris Wolff a interpretat acest obicei în sensul dorit, pentru a mări semnificaţia cuvântului “zăpadă”. Asta nu înseamnă că Iris Wolff a scris cuvântul “zăpadă”pe toată pagina, de câte ori a încăput, ci că acesta este singur pe o pagină întreagă! Trebuie făcută această precizare pentru cititorul român, care are un exemplu oarecum similar ca semnificaţie, dar altfel gândit, în literatura noastră. Pentru a sublinia semnificaţia cuvântului ajutor, de exemplu, Mircea Cărtărescu îl reproduce de 2790 de ori, respectiv pe 10 pagini consecutive (Mircea Cărtărescu, Solenoid, Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 732-742)

3. O lume salvată de la uitare. Nu ştiu dacă Iris Wolff cunoaşte cuvintele poetului grec Pindar, care spunea: “Faptele neridicate în cuvânt se cufundă în uitare.”, cuvinte care ar putea figura ca un motto al noii sale cărţi, care ar fi poate mai potrivit decât citatul ales din Richard Wagner (“Am văzut/ piatra topindu-se/ şi iubirea plecând// strigă pasărea/ din copac.// Noi spunem:/ Ea cântă.”). Pentru că, de fapt, asta şi face Iris Wolf, în cartea pe care o discutăm, dar şi în altele: să salveze de la uitare o lume, prin Cuvânt. “Vreau ca ceea ce dispare să păstrez, să nu-i dau drumul”, spunea scriitoarea într-un interviu luat de Nona Rapotan[1], în toamna anului 2022, cu ocazia Festivalului Internaţional de Literatură de la Iaşi, la care a fost şi ea invitată, idee pe care o vom regăsi şi într-o remarcă filosofică a lui Benedikt, unul dintre primele personaje ale cărţii: “Nu există nimic care să nu se întoarcă, nimic ce să poată fi părăsit.” (p. 187).

          Fiecare din cele şapre povestiri are o unitate de sine stătătoare. Volumul Lumea estompată este mai degrabă o culegere de şapte povestiri, decât un roman propriu-zis. Romanul cere o construcţie epică mai complicată, cu planuri multiple de acţiune, cu personaje ale căror destine se întretaie, în care capitolele nu au individualitate, luate separat, ci doar în construcţia de ansamblu. De altfel, autoarea este încă prea tânără pentru o amplă construcţie romanescă, dacă e să ne luăm după o afirmaţie a lui Camil Petrescu: „Voi scrie până la 25 de ani versuri, pentru că este vremea iluziilor şi a versurilor; voi scrie între 25-35 de ani teatru, pentru că teatrul cere şi o oarecare experienţă şi o anumită vibraţie nervoasă; voi scrie între 35-40 ani romane, pentru că romanele cer o bogată experienţă a vieţii şi o anumită maturitate expresivă. Şi abia la 40 de ani mă voi întoarce la filosofie…”

          Capitolele-povestiri au o tematică oarecum comună, care, ca un adevărat puzzle, acoperă şi conturează destinul a patru familii de şvabi dintr-o localitate nenumită a Banatului, înainte, în timpul şi după căderea regimului comunist. Era o localitate în care trăiau în bună rânduială români, şvabi, slovaci, evrei şi în care se puteau auzi clopotele a trei biserici diferite (ortodoxă, catolică şi reformată). Primele personaje ale cărţii sunt Florentine şi Hannes, ambii născuţi în Transilvania, care ajung în Banat printr-o întâmplare a destinului: Hannes vine să îşi ia în primire prima lui parohie, iar Florentine îl urmează şi pentru a scăpa de autoritatea unui tată brutal (care luptase în Rusia, ajungând prizonier acolo) şi a-şi regăsi liniştea, fiindcă, dacă “ar fi fost nevoită să numească ceva ce-i definea noua viaţă, ar fi numit liniştea aceasta” (p. 13). În curând, tânăra familie îl va avea pe Samuel, născut la Arad, care le va schimba radical viaţa. La parohie îşi găsesc găzduire, în curând, şi doi tineri profesori în devenire, Benedikt (Ben) şi Lothar, din RDG, care voiau să meargă la Marea Neagră cu autostopul şi care se vor dovedi îndrăgostiţi unul de altul (Mult mai târziu, când Bene ajunge în Germania şi se angajează la o staţie de sortare a gunoiului, are ocazia să răsfoiască reviste porno, dar “nimeni nu ştia că sânii goi nu aveau niciun efect asupra lui Bene.”, p. 168). Situaţia internă din Romania se înrăutăţea de la an la an, astfel că Hannes este anchetat de Securitate şi trebuie să dea declaraţii în legătură cu străinii care îl vizitau.

          Unul dinre cele mai palpitante capitole este Macromolecular. Pe de o parte, asistăm la fuga în RFG a lui Samuel şi a prietenului său, Oswald (Oz), folosind un avion cu elice, utilizat la stropit culturile cu pesticide. (Ar fi interesantă pentru Iris Wolff cartea Brânduşei Armanca, Frontieriştii: istoria recentă în mass-media. Ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011, pentru a vedea la cât de multe soluţii recurgeau românii disperaţi, pentru a fugi din ţară).

          În cazul celor doi tineri, problema devine dramatică şi din alt punct de vedere, iar autoarea insistă cu măiestrie asupra acestui detaliu. Dacă Oz nu avea nimic de pierdut fugind din România, Samuel trebuia să renunţe la tot (la părinţi, la Stana, al cărei trup gol l-a descoperit pe ascuns, în timp ce aceasta făcea baie într-o cadă de zinc, în curtea casei, el cunoscând astfel fiorul iubirii) etc. Samuel o botezase la un moment dat pe iubita lui Sana: “Stana exista doar pentru restul lumii. Pentru el era Sana. Şi asta pentru că Sana însemna «visătoare», iar în arabă «cerul albastru», ceea ce lui îi plăcea foarte mult.” (p. 117). (Gestul lui Samuel mi-a aminit de celebrul portret al Matildei Urrutia, a treia soţie a lui Pablo Neruda, realizat de faimosul pictor mexican, Diego Riviera, unde Matilde are două feţe: una publică, de cântăreaţă, cunoscută de toată lumea, alta secretă, ştiută doar de Neruda.)

          Alături de aceste personaje principale (Florentine, Hannes, Samuel, Stana, Oz, Ben) sunt şi câteva secundare, care se reţin prin trăsături sau detalii insolite: tatăl Stanei, torţionarul şi turnătorul Konstanty Novac, căreia prozatoarea îi face un excelent portret: “«Toţi mărturisesc», spusese Konstanty la un moment dat. «Toţi au ceva de mărturisit. Toţi vor să fie vinovaţi.» Şi, dacă nu realizau asta la începutul unui interogatoriu, Konstanty avea metodele lui – şi nu încerca deloc să se ascundă după deget în privinţa asta – să-i facă în aşa fel, încât să plece de acolo cu un sentiment de vinovăţie – fie în închiosare, fie în ceea ce, chiar şi în aceste împrejurări, era numit libertate./ Exista o logică dincolo de argumentele lui. Exista o logică a nopţii. O logică a dezolării. O logică a loviturilor. Loviturile precise la rinichi puteau obţine ceva rezultate.” (p. 116). Între personajele secundare mai sunt de amintit blânda Malva, soţia lui Novac şi mama Stanei, Johannes şi Karlina (cea care îl venera pe Regele Mihai), Livia (Liv) şi iubitul ei, Noah, etc.

          La puţin timp după Revoluţia din decembrie 1989, din România, Samuel şi cu Bene se întorc în satul bănăţean de odinioară, prilej pentru prozatoare de a-şi etala talentul descriptiv: “Străzile satului erau părăsite. Totul arăta ca înainte. Şi nu era ca înainte. Bene observă dărăpănăturile, aspectul neîngrijit, culorile pocnite de pe faţade. Încă îşi amintea biserica, turnul ei subţire şi zidurile de culoarea ocrului, dar şi poarta verde a casei parohiale – restul străzii îi era străin şi se întreba ce sentimente îi stârnea lui Samuel priveliştea aceea.” (p. 183)

4. Imaginea regimului comunist. Aşa cum spuneam, fundalul celor mai multe pagini ale cărţii este viaţa de zi cu zi a regimului comunist. Trebuie spus că în cultura română de azi există tendinţa diabolizării fostului regim. Adică moda de a vedea lucrurile exclusiv în culori negre, excluzându-le pe cele gri sau, eventual, albe (tipic în acest sens este volumul Lilianei Nechita, Pâine cu ceva. Amintiri, ca să se ştie cum se trăia în comunismul oamenilor simpli, Humanitas, Bucureşti, 2022, o carte plină de inexactităţi şi manipulări). Personal am trait 35 de ani în acest regim, încât cred că am o privire cât de cât obiectivă asupra acestuia. A fost un sistem pe care îl apreciez acum prin grila propusă de istoricul Vlad Gerogescu, fost angajat al postului de Radio Europa Liberă, deci care nu poate fi bănuit de simpatii comuniste: “În ceea ce mă priveşte – scria el, în 1984 –, mi se pare limpede că, la capătul a 40 de ani de comunism în România, trăsăturile negative le covârşesc în chip evident pe cele care ar putea fi eventual considerate drept pozitive; cu toate acestea, nicio epocă nu a avut doar părţi rele, chiar şi vremea migraţiilor sau cea fanariotă au adus cu ele şi lucruri pozitive (subl. I.R.). Funcţiile organismului social pot fi încetinite, pervertite, dar niciodată cu desăvârşire blocate, indiferent de regimul politic.”[2]

          Trebuie să recunosc efortul prozatoarei de a se documenta în privinţa regimului comunist din România. Iată câteva secvenţe: „Geniul Carpaţilor trăia modest. Chestia cu Palatul (Casa Republicii, n. I.R.) i se întâmplase, de fapt, accidental. Ar fi putut să iasă şi mai mic, dar, dacă ai o sală de şedinţe, e nevoie şi d eo sală de bal. […] Un titan avea nevoie d eo titană. O fată simplă din mahala nu era suficientă pentru o astfel de situaţie. Trebuia să fie o femeie de ştiinţă de renume intrenaţional. Una care să fie la fel de pricepută în a colecţiona bijuterii, ca şi în a colecţiona titluri de doctor. Starea naţiunii se discuta în patul matrimonial. […] Marele cârmaci era înţelept. Voia ca poporul lui să fie mândru de rolul jucat de el în istorie şi să fie conştient de identitatea sa istorică unică.” (p. 134-136). La aceste precizări mai trebuie adăugate câteva observaţii, risipite de-a lungul cărţii: interzicearea avortului, verificatul maşinilor de scris, cozile interminabile la alimente (Nika, o femeie care voise să piardă o sarcină, îşi injectă o substanţă care, în mod normal, se administra vacilor, apoi muri în câteva zile, fiindcă medicii refuzaseră să o trateze), penuria alimentară, mai ales în a doua parte a anilor 80, când Ceauşescu se ambiţionase să plătească toate datoriile externe ale României, cu preţul înfometării poporului, „vinderea” evreilor şi a germanilor, interdicţia  de a deţine valută, raţionalizarea curentului electric şi a căldurii, corupţia, starea proastă din spitale, drumurle desfundate, poluarea, utilizarea limbii de lemn în presă şi în documentele de partid etc.

          Există în carte şi câteva detalii neverosimile, care se înscriu în tendinţa de diabolizare a regimului comunist, de care vorbeam. Astfel, la p. 16, este descris un făt avortat, găsit în toaleta unei maternităţi din Arad, lucru greu de crezut, în condiţiile în care avortul era interzis. La p. 17  se spune, poate ironic, că „statul la coadă fusese gândit de guvern ca formă de exerciţiu fizic”. Cât priveşte mersul trenurilor, şi aici sunt câteva inexactităţi. Despre Florentine, care se urcă în tren, pentru a merge la Arad, prozatoarea spune: „După ceva vreme observă că trenul mergea în direcţie greşită. Coborî în staţia următore şi sfârşi din nou pe un peron părăsit. Nu avea cum să afle când urma să vină următorul tren. Gările dn Banat erau în aşa fel amenajate, de parcă nimeni n-ar fi avut nevoie să ajungă undeva.” (p. 19) Ideea că „nu era permisă nici măcar prezenţa, la naştere, nici măcar propriului soţ” este iarăşi falsă, pentru că la noi nu exista o asemenea dorinţă, văzută doar în filmele americane de mai târziu. Nu ştim de unde şi-a luat autoarea informaţia că „literatura română se răspândise în ţară mai ales prin intermediul ciobanilor. Oile erau animale sacre în România.” (p. 39) În afară de Gheorghe Cârțan (1849-1911), cunoscut și sub numele de Badea Cârțan (n. la Cârţişoara, lângă Sibiul natal al prozatoarei), care a fost un cioban român şi care a distribuit la sate cărți românești, aduse clandestin din România, nu cunoaştem alte exemple asemănătoare ale acelor “navigatori ai uscatului”, cum aşa de frumos îi numea Constantin Noica pe ciobani. Iar oile nu sunt animale sacre în România, cum sunt vacile în India sau căprioarele în Japonia.

          La p. 95 există o inexactitate istorică: “Domnise (Regele Mihai, n. I.R.) pentru scurt timp, la vârsta de cinci ani”. Realitatea a fost alta. La 4 ianuarie 1926, Mihai, fiul lui Carol al II-lea, care avea cinci ani, a fost proclamat Principe Moştenitor al României, în condiţiile în care tatăl său renunţase la tron. În 1927, moare Regele Ferdinand, iar pentru că Principele Mihai era minor, a fost activată Regenţa Regală, formată din trei persoane. În 6 iunie 1930, Principele Carol vine intempestiv în ţară (cu un avion particular, din Germania), făcând o călătorie ca într-o pagină de roman: lângă Oradea a aterizat într-un lan de grâu, fiindcă i se terminase uleiul, iar lângă Huedin a aterizat din nou, acum într-un lan de porumb, fiindcă i se terminase benzina! A ajuns cu dificultate la Cluj, de unde a zburat la Bucureşti, iar la 8 iunie 1930, Parlamentul României l-a proclamat Regele Carol al II-lea al României. (De la Cluj la Bucureşti, mecanicul avionului princiar a fost un consătean de-al meu, Şofron Trif, căruia i-a făcut o celebră fotografie, la aterizarea din Bucureşti, marele fotograf al perioadei interbelice, Iosif Berman!)

          Încă un detaliu, care poate fi o eroare de traducere: la p. 65 se spune că “doi colegi de clasă de-ai lui Ecou duceau crucile”. De fapt, era o singură cruce, ca la orice înmormântare. De asemenea, la p. 178 se spune că “prezentatoarea de ştiri anunţă că dictatorul şi soţia lui încercau să fugă.” În timpul Revoluţiei, era un prezentator.

5. Despre traducere. Consider că traducerea cărţii este excelentă, fiind făcută de o traducătoare experimentată, bună cunoscătoare a limbii germane, Andreea Odoviciuc. Cred că traducerea surprinde exact nuanţele exprimării şi volutele gândirii scriitoarei.

          Poate ar fi fost bine dacă s-ar fi menţionat, în traducerea românească, acele cuvinte şi expresii, care erau în româneşte în original: zăpadă, ciorbă de burtă, ţară fericită.

          Am făcut câteva observaţii legate de traducerea unor termeni, dar acestea au fost comunicate editurii care a tipărit cartea şi traducătoarei, fiind vorba de o problemă mai mult tehnică, neinteresantă pentru cititorul român.

          A doua observaţie se referă la punctuaţia în propoziţie sau în frază, în special la regimul virgulei. Virgula trebuie pusă între propoziţia regentă şi subordonatele atributivă, concesivă, cauzală, finală, condiţională etc. Iată câteva exemple: “cumpără câţiva peşti de la el [,] ca să îl convingă”; “putea să se orienteze [,] în ciuda marcajelor”; “pierise până şi lătratul câinilor [,] care se auzea”; “gările din Banat erau în aşa fel amenajate [,] de parcă nimeni n-ar fi avut”; “Biserica era răcoroasă, străbătută de o lumină crepusculară [,] în ciuda faptului”.

          Precizez că această eroare de punctuaţie este generalizată în România, din cauza redactorilor de carte, care nu sunt suficient de atenţi. Eu dau studenţilor două exempe de exigenţă în redactarea unui text, care, dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit inventate. Sau, cum spune Iris însăşi: “Pentru un romancier, probabilitatea este suficientă, formulează Milan Kundera, și anume: că ar fi putut să fie așa.”

          Despre savantul român, Tudor Vianu, se spune că, fiind ambasador la Belgrad, venea la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, ca să verifice… un citat!

          Al doilea exemplu se referă la Caragiale. Acesta spunea: “Punctuaţia, fraţilor, este gesticulaţia gândirii!” Se ştie că, după ce s-a autoexilat la Berlin, el continua să publice articole în presa din România. Se spune că de multe ori dădea telefoane la redacţiile respective şi cerea să i se modifice o… virgulă!

6. Stilul cărţii. Cartea este scrisă într-un mod expresiv, fără asperităţi stilistice, dovadă a experienţei pe care autoarea o are, ca în acest pasaj, de la începutul cărţii: “Ningea de o săptămână. Mai întâi fulgi mici, aparent inocenţi, presăraţi prin curte, ca pe spatele unui animal. Se aşternură pe acoperişurile caselor, alunecând, la început, doar de pe turla bisericii. Fiecare fulg era o creaţie unică. Zămislită parcă din preaplin, trimisă astfel, încât totul să dispară: satele din jur, ogoarele, dealurile de la orizont şi, în final, orizontul însuşi.” (p. 9) Silul narativ se combină adesea cu arta portretistică, iar vocaţia descriptivă apelează la toate simţurile: vizual, auditiv, olfactiv. Câteva exemple pentru cel din urmă: “Îi plăcea mirosul pădurii de pini”; “Samuel se apropie de el atât de mult, încât Bene îi putea simţi mirosul părului’; “Lui Liv îi plăcea mirosul de garderobă, miros de parfum şi bile antimolii.” Constatăm apoi folosirea cuvintelor din toate registrele limbii, de la regionalisme (credenţ, fanal, purligar) până la termenii neologici (laviu, vindiac, vintre).

          Să consemnăm şi faptul că volumul nu are nicio greşeală de corectură, ceea ce este o performanţă rară în practica editorială din România de azi, pentru care Editura Lebăda Neagră trebuie felicitată. În câteva situaţii, traducătoarea a dat explicaţii necesare în note de subsol.

7. Semnificaţia titlului. Consider că titlul cărţii este unul inspirit. Lumea estompată este o lume pe cale de dispariţie, având conturul şters, dar pe care prozatoarea ştie să o aducă la viaţă. Mi se pare semnificativă următoarea reflecţie a unui personaj: “Auzi cum mama ei îi şopti ceva tatălui ei şi se întrebă ce ştia ea de fapt despre oamenii aceştia. Şi, dacă ea nu ştia nimic, atunci nici ceilalţi nu ştiau nimic, iar în loc de un şir lung de amintiri, exista doar o continuă dispariţie, o uitare, până când, din întâmplările trecute, nu mai rămânea nimic, decât nişte banalităţi, nu o cunoaştere autentică, ci intrepretări transmise; o întreagă viaţă, cu toate contradicţiile ei, putea fi rezumată în doar câteva propoziţii./ Ceea ce dispăruse trebuia să iasă din nou la lumină. Şi cine altcineva, dacă nu o magiciană putea să aibă grijă, ca lucrurile să nu se piardă?” (p. 213-214) Or, magiciana, Iris Wolf, este hotărâtă, aşa cum ne asigura în interviul citat: “Vreau ca ceea ce dispare să păstrez, să nu-i dau drumul.”

7. Concluzii. Cititorul român vă rămâne foarte încântat după lectura acestui roman şi aşteaptă traducerea cărţilor anterioare şi/ sau viitoare semnate de Iris Wolff. De aceea subscriu la concluzia doamnei Nicoleta Munteanu, profesor MERITO la Colegiul Naţional din Iaşi: “Marea reușită a acestui roman (Lumea estompată, n. I.R.) e poezia existenței, lumina care învăluie totul și se infiltrează printre firele unor povești de viață nu întotdeauna luminoase și, mai ales, frumusețea, crudă, dar de netăgăduit, a imaginilor, care păstrează amprenta unui alt timp.”[3]

https://ilierad.ro/crampeie-din-viata-banatului-salvate-de-la-uitare-de-scriitoarea-germana-iris-wolff/?fbclid=IwAR0Xo__RmpReiNQT1_BfT1ajsWPpn_zrC_gR1B6SnIQJiZno1qQX5JZYJa4