Literatura pe tocuri despre „Hotelul Amintirilor”, autor Adrian Christescu

          ,,Să faci cititorii tovarăși de drum prin slova ta, să-și închipuie că faptele le-au descoperit odată cu tine. De abia atunci o să le fii drumeț în memorie.”

            Fiecare roman al autorului Adrian Christescu este o provocare, o poveste scrisă cu măiestria unui remarcabil jurnalist, ce reușește prin paginile sale să ne stârnească curiozitatea și imaginația, făcându-ne să vizualizăm lumea pe care o prezintă cu un realism impresionant, alteori cu mult umor, dând viață cuvintelor într-un mod unic.

            Adrian Christescu s-a născut în anul 1968 la Târgu Mureș. A absolvit Liceul Alexandru Papiu Ilarian în 1986, urmând ulterior cursurile Facultății de Hidrotehnică din Iași (1988-1993) și Facultatea de Drept din cadrul Universității Mihail Kogălniceanu (2004-2008). În anul 2011 primește premiul pentru debut la Salonul Internațional de carte din Iași pentru volumul său intitulat Trofeul. Anul 2015 aduce în atenția noastră cartea ,,Destinul lupului singuratic” - un roman complex, fascinant pentru construcție și poveste. O nouă apariție editorială marca autorului este în anul 2017 cu piesa de teatru ,,Dragoste și spațiu locativ''. 

            Hotelul amintirilor conține 10 povestiri creionate de un artist al condeiului, care ne trimite într-un timp al amintirilor privite cu nostalgia acelor vremuri, dar și cu pagini dintr-o istorie a acelor timpuri întunecate, pline de nesiguranță și care ne-au lăsat cu întrebări fără răspuns. Fiecare poveste este fascinantă, plină de înțelesuri și te trece printr-o gama întreagă de sentimente.

            Prima poveste despre care doresc să vă vorbesc este: Ceea ce vezi tu nu este adevărat ! În decursul acesteia vom regăsi acele vremuri apuse dar pline de culoare ale anului 1934 când rapsodiile lui George Enescu încântau o țară întreagă, trăsura era un lux pe care doar privilegiații și-l permiteau dar o întâlneai frecvent pe străzile orașelor într-o dezvoltare incertă, o perioadă unde teatrul dobândea aceea fascinație pe care regăsim în multe povești scrise de-a lungul timpului de o serie de autori români. 

            Reprezentanții teatrului de atunci aveau un oarecare prestigiu subliniat printr-o atitudine plină de deferență a celor nevoiași, cu un iz suculent suficient pentru cei curioși, dar și o doză de imoralitate atât de des întâlnită că a devenit caracteristică perioadei. Infidelitățiile unui soț trecut de mult de prima tinerețe, reprezentant de seamă al societății și reacțiile unei soții tinere, necoapte și credule sunt deliciul acestei povești scrise în stilul acelor ani.

            „Maestru socoti să renunțe la trăsură și se îndreptă spre teatru într-o plimbare pe Copou, alături de nevastă. Vremea era bună, strada se anunța a fi plină, iar băile de mulțime începuseră să-i placă și lui de la o vreme. Cât despre Jeni, să avem pardon!, nu există o răsplată mai mare cu care putea să-și fericească doamna decât plimbarea la braț prin Copou, printr-o mare de oameni în care bărbații își ridicau pălăriile și salutau entuziaști, iar doamnele zâmbeau cu gura până la urechi și tocăiau admirativ către ea. Aparent nepăsătoare, plutind parcă, savura fiecare pas al plimbării, urmărind concentrată printre genele-i lungi forfota din jur.''

            O altă poveste, următoarea de fapt, pe care o regăsim în paginile cărții Hotelul amintirulor este: „Cu moartea pre moarte călcând.”

            Schimbând registrul și trecând de la o societate oarecum decadentă la una plină de teroare din perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, trecerea este deconcertantă, ca o trezire la o realitate pe care nu vrei să o accepți, dar care vine din urmă și ajunge în mod invaribil și la tine prin pârghi doar de ea știute. Schimbările ce intervin, turnura pe care viața într-un timp scurt poate să o capete, temerile confirmate ulterior transformă povestea într-un scenariu sumbru pentru protagoniști acestea. Politica acelei perioade, abuzurile unei echipe mobile de ordine ale căror rezultate se rasfrâng în timp asupra lor, pagini de istorie încă nescrise dar atât de cunoscute, fac din această poveste un memento al acelor vremuri.

            „Îi intrase în reflex să inspecteze zilnic străzile din jurul locuinței, iar pustietatea din cartier îl făcea să se simtă protejat. Câteodată, dacă un trecător i se părea suspect, îl urmărea preț de trei-patru sute de metri și îl studia cu atenție din spate. Mersul, pantofii, îmbrăcămintea și gesturile, toate erau evaluate, apoi, ușurat că nu descoperea nimic îngrijorător, se îndrepta agale către casă. Dar astăzi, ca niciodată, ațipise pe marginea patului, copleșit de o moleșală plăcută. Întunericul din cămăruță crease un sentiment reconfortant de siguranță, iar umbrele cețoase ale după-amiezii de iarnă ce albiseră ferăstruica îi închiseseră molcom pleoapele. Deschise ochii brusc. În fracțiune de secundă în care se trezi, era perfect lucid și știu că venise momentul pe care îl percepuse mereu că inexorabil, de care s-a ferit cât a putut. Se ridică din pat și începu să se pregătească...."

            Ultima amintire, dar nu ceea din urmă este din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă și emoționantă dintre toate. Povestea este cu dedicatie pentru o doamnă atât de specială și dragă pentru mulți dintre noi și anume doamnei Arcidalia Ghenof, ceea ce aduce un plus inestimabil acestei amintiri.

            Povestea redă atmosfera specifică perioadei celui de-al doilea război mondial, mai exact anul 1943 când sărăcia, demonstrațiile de putere ale celor ce conduceau zonele cucerite, lipsa de umanitate și compasiune lăsau urme adânci în viața multora. Întâmplările care schimbă viața unei familii ce trece printr-o serie de neajunsuri și greutăți, temerile la tot pasul pentru viața lor, disperarea pe care doar boala o poate aduce sunt descrise într-o manieră copleșitoare și atât de realistă de autor.

            Parcursul ei adâncește fiecare problemă dând naștere alteia, ajungând la convingerea că totul este pierdut pentru totdeauna. Dragostea și curajul regăsite în filele acestei amintiri vin ca o lecție de viață fascinantă, aducând o rezolvare acolo unde speranța se estompa cu fiecare zi în sufletele lor. Final este emoționant prin șansa la o viață frumoasă oferită acestei familii de către un om întâlnit întâmplător și neașteptat. Regăsirea după treizeci de ani a celui care i-a ajutat este unul dintre cele mai marcante momente descrise. Faptul că are loc în seara din Ajunul Crăciunului îmbracă totul într-o magie care te urmărește un timp, transformându-l într-o mică eternitate.

            „Anna își înfrânse disperarea și, cu ultimele puteri, își impuse să facă ceva. Nu știa nici ea ce, dar nu era momentul să cedeze. Nu acum. Își ridică capul și privi în jur, trezită parcă dintr-un coșmar. Michael își îngropase capul în mâini și plângea disperat. Umerii soțului tresăltau într-un hohot tăcut, iar Heinrich îi privea dârdâind, cu gura ușor deschisă, din care un ușor abur se ridică la fiecare respirație a bietului copil. Afară începu infernul, iar cei din tren nu erau feriți decât într-o oarecare măsură de vântul cumplit ce depășea 100 kilometri pe oră. Aburii respirației înghețaseră pe geamuri, iar frigul intră în toate orificiile neetanșe ale bătrânului tren. Peste tor, oameni înfofoliți zăceau pe banchetele din compartiment. Uni dormeau, alții încercau să doarmă, dar cu toți erau într-o stare letargică. Ieșind pe hol, Anna se înfioră văzând un bărbat culcat ce părea să doarmă, dar, observă ea, zăpada depusă pe fața lui nu se topea. Păși pe deasupra lui și se duse către capătul compartimentului, unde dădu de cele două santinele“.

             Am decis să vorbesc doar despre trei dintre povești, restul stau cuminți și așteaptă acel cititor pentru care amintirile au un loc special în viața lui și regăsește același loc și în viața acestor personaje frumos conturate. 

            „Viața este aidoma ieșirii unui vas în larg” spune autorul în prefață și o dovedește în cele ce urmează, motiv pentru care vă recomand cu drag aceste povești pe care autorul a decis să le facă cunoscute într-un frumos mănunchi intitulat sugestiv „Hotelul amintirilor.”

            În încheiere doresc să transmit autorului că rolul de vameș al poveștilor regăsite în paginile sale a fost unul captivant, asemănător cu o plimbare într-o lume de amintiri de neuitat. 

 https://literaturapetocuri.ro/tag/hotelul-amintirilor