Adrian Petru Stepan despre „Second Life”, autor Adrian Christescu

Adrian Christescu, Second Life: aventură, hohote de râs şi un dram de speranţă

          „După primele pagini ale noului roman al lui Adrian Christescu am avut o strângere de inimă. Nu, chiar nu voiam să citesc despre chinurile unui bolnav de cancer prin spitalele patriei. Doar că intuiam cumva că nu va merge pe linia aceasta; îi cunosc bine stilul şi ideile, doar i-am citit toate cărţile, începând cu Hotelul amintirilor şi până la Frumoasa americană. Şi nici de data aceasta nu m-a dezamăgit: după startul sumbru, necesar pentru evoluţia următoare, aventura continuă într-un fel pe care nu mi-l imaginasem. Nota maximă pentru cum este condusă acţiunea!

          Îmi plac thrillerele politice. Dar, până acum, nu am citit vreunul care să mă şi amuze. Da, Second Life ar putea fi un thriller politic. Doar că, aşa cum în politica dâmboviţeană nu avem crime şi lovituri de stat, şi thrillerul acesta e mai blajin, pe potriva noastră: băieţii răi nu sunt executaţi, cel mult arestaţi, iar loviturile de stat sunt înlocuite de câte o demisie răsunătoare şi ţipetele vreunei doamne care se visa o regină a politicii ieşene/dâmboviţene.

          De obicei, prefer să citesc cărţi tipărite. Intriga unui roman parcă nu o simt cu adevărat citită de pe laptop. Totuşi, Second Life l-am citit în câteva seri tocmai de pe obiectul «chinurilor» de la job, după ce terminam de verificat contracte şi trimis e-mailuri, fiindcă am avut ocazia să îl parcurg când avea dat doar «bunul de tipar», adică nu îl văzuse nici tipografia. Şi, chiar în acest context de lectură, romanul m-a prins cum nu îmi imaginam să o facă.

           Să luăm un personaj comun, un tip de treabă dintr-o instituţie publică în care e cam singurul ce nu ajunsese acolo pe pile şi care, surprinzător!, munceşte. Un tip care îi înghite toate toanele şi infidelităţile unei «dive a târgului», fiindcă frumuseţea ei şi surpriza pe care o avusese când ea îl alesese de soţ îl orbeau în continuare. Ajuns la vârsta când bărbaţii îşi încep criza vârstei de mijloc, se trezeşte bolnav, cu un diagnostic cumplit. Facem pariu că niciunul dintre cititori nu reuşeşte să ghicească ce se va întâmpla cu el în scurt timp?

          Colegii, care până atunci îl acceptaseră pe domnul Banciu ca pe un junghi în coaste, descoperă că, fără el, milioane de euro vor fi pierdute. Bani care nu ar fi ajuns oricum în buzunarele lor, ci ale unor «băieţi deştepţi» de la partid, numai că, fără «proptelele politice», nici ei nu ar mai fi avut o slujbă. Iar domnul Banciu, singura lor şansă de a-şi păstra funcţiile în care nu făceau nimic, tocmai fusese diagnosticat de cancer pancreatic...

          Aproape toate personajele cărţii mi-au părut familiare. Avem familia de doctori, pardon, profesori universitari, pentru care medicina nu prea e ştiinţă, ci mijloc de îmbogăţire şi putere politică. Bineînţeles, ca orice familie universitară care se respectă, ţin la blazonul lor şi la cariera progeniturii, Magda, malefica, dar superba soţie a bietului Banciu. Avem ofiţerii serviciilor de informaţii care se ocupă de afaceri ce i-ar face să roşească până şi pe locotenenţii lui Escobar. Funcţionari publici buni de nimic, care pupă mereu mâna vreunui mahăr politic. Avem politicieni dispuşi la orice compromis, femei fatale şi câţiva băieţi de treabă care te fac să te şi miri că au supravieţuit în mizeria Bucureştiului, Iaşiului sau oricărui alt oraş românesc vreţi voi. De fapt, aceştia puţini suntem noi, care mai ajungem să citim vreo carte şi să lucrăm pentru şleahta celor mai sus pomeniţi.

          De obicei, cărţile sau filmele care povestesc despre fauna politică şi funcţionărimea actuală din România nu mă atrag. Totuşi, cartea lui Adrian Christescu este o excepţie: nu ţi se întoarce stomacul pe dos de la atâta mizerie umană, fiindcă felul ironic în care sunt prezentaţi şi tot ceea ce li se întâmplă îţi smulg hohote de râs.

          Pagină după pagină, începi să îţi doreşti ca puţinele personaje pozitive să reuşească. Nu ştii exact ce şi cum anume, dar speri să nu fie înghiţiţi de mlaştina umană, politică, medicală, socială românească prin care sunt nevoiţi să înainteze. Diferenţa dintre aceştia şi restul e atât de mare, încât parcă ai de-a face cu trei, patru eroi ce trebuie să lupte cu o tară de zombi, de politicieni şi slugile lor care nu îi lasă să trăiască dacă nu le împărtăşesc felul lor coprofag. Salvarea şi victoria lor o simţi personal: dacă nici ei nu vor reuşi, noi de ce să mai stăm aici?

          E o luptă inegală între două lumi. Oare cum pot cei puţini şi buni să izbândească fără să nu se zombifice, la rândul lor? Cum să scapi când banii, relaţiile şî perversitatea conduc totul? Când poliţia, justiţia şi mass-media sunt la mâna acestor monştri? Nişte monştri dâmboviţeni a căror muşcătură nu ucide, nu damnează, doar corupe, dar transformarea pe care o oferă prefac omul într-o secătură. Şi, serios, mai degrabă ţi-ai dori să ajungi tu zombi decât unul dintre ei.

          O carte extraordinară, cu o poveste genială, care merită ecranizată de un Kusturica. Ironie, tensiune constantă şi dorinţa ca puţinii «băieţi buni» să reuşească. Un roman care trebuie citit şi care ar trebui să ne deschidă ochii.”

Adrian Petru Stepan