Anca și cărțile despre Zbor de noapte spre Paris, autor David Gilman

          Zbor de noapte spre Paris este romanul asupra căruia ne-am concentrat întreaga atenție luna asta. Alături de colegii mei de la Crime Club, după cum v-am obișnuit, parcurg lecturi incitante, antrenante, cu o dinamică aparte și o pleiadă de personaje misterioase, interesante și nu foarte ușor de descifrat.

          „O poveste de un curaj copleșitor, despre nedreptate și trădare, prezentând un portret terifiant și captivant al Parisului ocupat.” (Sunday Express)

          Nu sunt la prima întâlnire cu autorul David Gilman – despre Englezul v-am scris pe blog – însă prima carte citită a fost o experiență mult mai… lină. Deși îmi place foarte mult forța lui în scris, masculinitatea care răzbate din fiecare rând și din fiecare paragraf, sunt momente în care simt nevoie de o emoție, de un liant mai fluid și mai catifelat, care să lege întreaga combinație.

          Să nu mă judecați, poate fi vorba strict de percepția mea de femeie. Pentru că preiau fiecare poveste și o trec prin filtrele mele, prin centrul meu de emoție și căldură, veți regăsi de cele mai multe ori aceste specificări. Am nevoie de emoție. De acel ceva uman care să treacă dincolo de pagini și de cuvintele înșirate pe pagină.

Zbor de noapte spre Paris – misiuni secrete, moarte și atacuri

          Am citit ficțiune istorică și sunt sigură că voi mai citi destulă. Deși las suficient spațiu între două romane care abordează aceeași temă, nu am cum să nu mă las afectată de atrocitățile care se întâmplă sub ochii mei. A trecut mult timp de atunci, însă lecțiile nu au fost toate învățate. Durerea evreilor devine o greutate pe care nu știi să o mânuiești, să o accepți și să o uiți. Neputința, disperarea, nevoia lor de a rămâne în viață, măsurile aspre, moartea și răcnetele naziștilor. Toate vin peste tine și te lasă fără replică, fără reacție și fără speranță. Cum să crezi că poate fi loc de mai bine într-o lume în care moartea, tortura, corupția și ambiția sunt așezate la loc de cinste?

          Îmi plac poveștile ușor romanțate, pudrate cu speranță, regăsire și dorința de a trăi liber într-o lume mai bună. Am citit ficțiune istorică și am suferit alături de personaje. Le-am urmărit dramele, le-am numărat pierderile și lacrimile vărsate în urma lor, le-am numărat morții și bombele lansate asupra străzilor atât de pline de viață altă dată. Le-am plâns durerea și le-am înțeles suferința. Am simțit și aici o disperare mută, ascunsă bine în spatele acțiunilor corupte, a mașinațiunilor unui stat cu accente de canibalism. Am tresărit și aici la zgomotul lăsat de ușile închise, de pumnii îndesați în corpurile slăbite, de urletele lansate de soldații naziști.

          Am fost acolo, prinsă într-un Paris care se dărâmă și se sfâșie pentru că nu știe care este calea mai bună, pentru că ambițiile și nesiguranțele oamenilor sunt prea mari și prea greu de mânuit. Dar nu am simțit legătura cu personajele, nu le-am simțit patosul, nici dorința de a lupta pentru alții. E dreptul fiecăruia să aibă o misiune personală, să își ducă crucea pe propria Golgotă. Însă nu am simțit aici asta. E un talmeș balmeș de nume, locuri, piste, orgolii, dorințe. Și o mulțime de piedici.

Alegeri, misiuni secrete și istorii personale

          Nu știu dacă autorul a vrut să pună în lumină tocmai misiunile personale ale fiecărui individ. Dacă a vrut să evidențieze deciziile proaste luate de alții și impactul lor asupra întregului ansamblu. Însă aceasta a fost senzația mea. Din disperare, din teamă, din neputință, din orgoliu, din setea de putere alimentată excesiv de un sistem dur, din conștientizarea că nu mai ai nimic de pierdut. Nu știu. Enumerați voi toate motivele pentru care s-ar fi putut lua o sumă de decizii mai puțin potrivite. Iar David Gilman le expune aici pe toate și ne oferă și un final care mie mi-a lăsat un gust amar.

          Harry Mitchell este personajul pe care mi-am dorit mult să-l pot simpatiza. Deși are capacități intelectuale peste medie și l-am apreciat pentru abilitățile sale, pe latura personală m-a lăsat rece. Fidel capacităților de a descifra coduri și mesaje secrete, își lasă în Parisul ocupat fiica și soția. Recrutat de  Bletchley Park pentru o misiune secretă, Harry Mitchell are posibilitatea de a se întoarce acasă, acolo unde nimic nu mai este la fel.

          Nu am crezut deloc în recrutarea lui. S-a antrenat mult prea puțin, era un profesor de matematică, talentat la spart coduri. Dar era periculoasă tocmai notorietatea lui, tocmai puțina pregătire. În plus, reîntoarcerea în Paris am văzut-o ca pe o datorie morală, nu ca pe o misiune personală. Iar senzația asta a fost acutizată de ultimele rânduri. Nu a fost corect. Tortura soției lui a fost teribilă, groaznică, inumană.

Zbor de noapte spre Paris – datorie morală sau dorință?

         Am început cartea asta cu mult entuziasm. Știam că voi fi asaltată de informații, locuri și nume. Am simțit că a fost un pic prea mult, prea lungă povestea și prea plină de detalii inutile. Aș fi vrut un amestec mult mai omogen și mai plin de accente umane, de emoție și speranță. Au fost momente în care am simțit că înaintez tot mai greu în poveste, că sunt prea prinsă în plasa aia de minciună, trădare și pericol. Este o lectură solicitantă, cu un itinerariu greoi și cu multe borne. Însă este o lectură interesantă, masculină, plină de adrenalină.

https://ancasicartile.ro/zbor-de-noapte-spre-paris-david-gilman-recenzie/