Bookhub despre „Ultimul meteorolog”, autor Mugur Ioniță

          Subtitlul acestui roman (la prima răsfoire părea nonficţiune) este sugestiv: O călătorie romanţată în lumea celor ce privesc norii. Gaston Bachelard spune despre nori, în Aerul şi visele, o aşa de neobişnuită şi rafinată analiză a poeticii celeste, că sunt materia primă a unui pictor cu imaginaţie leneşă. 

          Formaţiuni noroase, constelaţii, şcoală militară, ştiinţă şi intuiţie de specialist în prognoza vremii, dragoste şi meteorologie – iată, în esenţă, harta unei proze care te pune pe gânduri. Specia meteorologilor, cei pe care îi întrebăm cum va fi vremea, se stinge. Tehnologia înlocuieşte perfect omul, când e vorba despre trasee prestabilite şi operaţii repetitive. Când apar însă fenomene atipice, doar omul, cu ingeniozitatea sa, găseşte soluţii.   

          Cartea lui Mugur Ioniţă se citeşte frumos, şi nu doar de către „meteorologii de ieri şi de azi”, cărora le este dedicată explicit. Ficţiunea îşi construieşte spaţiul, uşor labirintic, printre jaloanele aşezate la începutul fiecărui capitol de câte un motto, care dezvăluie preferinţe culturale şi intenţii de ghidare a cititorului. 

          Ultimul meteorolog s-a deschis, întâi, pentru mine, la capitolul 4, cu un rând din Doru Davidovici, autor pe care toţi cei din aviaţie, împătimiţi şi de lectură, îl cunosc foarte bine. Cărţile sale, aflate în siajul prozei SF, aparţin perioadei în care ideea de libertate putea fi sublimată într-un zbor: „În aviaţie e voie să fii un pic sentimental, sau poate, nu m-am lămurit încă, chiar necesar.” Sentimental şi, aşa cum se dovedeşte Ultimul meteorolog, îndrăgostit de nori şi de Luna, fata cunoscută într-o tabără de astronomie, cândva, în adolescenţă. Primul capitol este pus sub semnul lui Marin Preda: „Nu ştiu cât de frumos ar fi fost cerul dacă nu ar avea nori pe el.” O strofă din Eugen Jebeleanu descrie ceaţa:

„Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă…

Nu mai cunoştem drumul către casă,

Suntem uşori, şi ceaţa e ca fumul,

Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?”

          Romanul lui Mugur Ioniţă are, aşadar, o întreagă poetică a textelor alese ca motto. Mai dau câteva exemple interesante, care aduc împreună meteorologia, poezia şi filosofia:

- „Oricine crede că frunzele căzute sunt moarte nu le-a văzut niciodată dansând într-o zi cu vânt.” Shira Tamir

- „Iluziile sunt pentru suflet ceea ce este atmosfera pentru Pământ.” Virginia Woolf

- „În mijlocul iernii, descopeream în sfârşit că am în mine o vară invincibilă.” Albert Camus

- „Irealitatea te ajută să accepţi realitatea.” Octavian Paler

          Dincolo de aceste elemente de paratext, romanul mi se pare interesant prin felul în care prezintă destinul unei categorii profesionale – începuturile previziunilor meteorologice, pregătirea specialiştilor, consecinţele dezvoltării accelerate a tehnologiei etc. 

          Protagonistul se întoarce, la un moment dat, în Bucureştiul legendar, prezentând Casa Bosianu, monument arhitectural ridicat între 1853 şi 1859, în stil neogotic, de către arhitectul Luigi-Ludovic Lipizer. În această clădire impozantă s-a scris, în culise, istoria Unirii Principatelor, 24 ianuarie 1859. Figura Magdei Stavinski, unul dintre cei mai cunoscuţi astronomi români, este invocată pentru articolele sale referitoare la Casa Bosianu, devenită în timpul lui Ştefan Hepites (1851-1922), membru corespondent al Academiei Române, sediul Institutului Meteorologic, pe 30 iulie 1884. 

          La o adresă obscură, într-un bloc cu risc seismic major (bulină roşie), se află, într-un apartament obişnuit, Muzeul Meteorologiei şi Casa Memorială „Nicolae Topor”. Fotografii, hărţi, un Tratat de meteorologie aeronautică din 1967, dar şi un tablou de mare valoare semnat de Gheorghe Petraşcu, pictorul norilor: 

          „Ridicând privirea spre peretele din spatele canapelei, nu mi-a venit să cred când am recunoscut un Petraşcu ce părea autentic: Vals cu nori, operă de artă vestită pentru felul în care pictorul a stilizat norii cumulus. De altfel, în mediile artistice, perioada norilor era considerată cea mai valoroasă şi nu puţini erau cei care-l recunoşteau ca pictor român al norilor. În cele peste trei mii de tablouri lăsate posterităţii a surprins toate genurile, speciile şi varietăţile de nori, precum şi o gamă largă de fenomene meteorologice. Deşi cumulus sunt numiţi şi nori de timp frumos, ca nişte ghemotoace de vată agăţate pe cer, în Vals cu nori pictorul reuşeşte să surprindă într-o manieră foarte delicată haosul care domnea în interiorul lor, lupta tensionată dintre particulele cu proprietăţi diferite, contrastul frânt dintre cer şi marginile norilor, dintre uscat şi umezeală, dintre liniştit şi frământat. 

          Eram hipnotizat de atâta perfecţiune. Trecerea de la albastrul pur al cerului la zecile de nuanţe de alb şi gri din nor era de-a dreptul ameţitoare. Un fir de transpiraţie, apărut instantaneu, mi-a transmis un fior rece pe spate. Pe cât eram de emoţionat, pe atât eram de fascinat şi de tulburat. De la distanţă, tabloul era senin, liniştitor, anesteziant. Deşi albastrul îmi inspira calm, totuşi domnea o tensiune a vaporilor de apă. Cu cât te apropiai mai mult de el, distingeai tuşele viguroase ce urmau traseele curenţilor ascendenţi şi descendenţi din interiorul norilor, linia fină a nivelului de condensare şi vârfurile disipate, ca nişte braţe întinse spre cer ale norului aflat în dezvoltare. Din loc în loc, pe nori se aflau amprente umane, urme de cărbune sau cerneală. Probabil, în ultimii ani, în lipsa vederii, Topor îşi plimba mâinile pe tuşele pictorului, imaginându-şi curenţii, umezeala, densitatea şi răcoarea norilor ce simbolizau ceea ce iubise întreaga viaţă.” (p. 91)

          Ultimul meteorolog este romanul unui scriitor debutant care izbuteşte să scrie o proză interesantă, cu accente pitoreşti (aventura postului obţinut în Africa) şi multă informaţie de specialitate. Când protagonistul îşi îngăduie, simpatic, mici vanităţi de meteorolog, cititorul visează, la rându-i, la un mecanism perfect de măsurare a timpului probabil:

          „Mi-am ridicat mâneca paltonului şi am privit uluit la ceasul Orex Weather Master, cu toate cele 26 de rubine, mecanism japonez, geam de safir bombat, cu o giruetă în mijlocul ecranului fabricat special la uzinele Mecanică Fină Bucureşti, în ediţie limitată, pentru cea de-a cincizecea promoţie de meteorologi militari, din care făceam parte.” (p. 96)

https://bookhub.ro/ultimul-meteorolog-timpul-probabil/?fbclid=IwAR2RB2bLjtPMLVnK-2PC0JVBiSWYg_OcTyIQBihhQwEL5xeZPBXoXQheOzI