Recurs la trecut (jurnal sucit) - Ioana Bena

Simți cum timpul trece? Nu cel din cute, ci topirea fulgului pe piele, disiparea razei în privire, izul ploii, cerneala. Al meu chip ud; Villon toarce; Hadrian coboară Copoul, dinspre Universitate. Spovedania Ioanei Bena se petrece într-o casă cu patru camere. Intri prin artere și ieși prin vene. Jurnal al căutării, monografie a sufletului, așezată „în modul cel mai simplu cu putință”, întru răspunsuri: „Fericirea ne a devenit irecognoscibilă. Și am confundat o, și n am mai știut s o căutăm.” Noi, izbăviții.

„Experimentul literar este una dintre comorile incontestabile ale literaturii moderne care nu se mai cramponează de șabloane și de clișee. Scriitorii contemporani au mișcarea desăvârșită a gândului și pot opera cu tot ce înseamnă emoție, traumă, reziliență. Descătușarea de acea rușine seculară este unul dintre marile avantaje pe care le explorează reprezentanții de pe arena literară română modernă. În această ordine de idei, scriitoarea Ioana Bena în volumul «Recurs la trecut (jurnal sucit)» reușește să creeze un monolog consistent prin prisma experimentală a narațiunii, trecând dintr-o paradigmă a gândurilor proprii în sfera colectivului emoțional. Scris în nota jocului de conectare între trecut și prezent, volumul ne-o aduce în prim-plan pe Oana, o femeie convingătoare, cu emoții pe care și le definește și le trăiește la intensitate maximă, așa cum îi stă bine unei soții/iubite/mame, roluri care se amestecă într-o cavalcadă inedită. Ce mi-a plăcut în mod special este naturalețea cu care reușește să ne descrie imagini vizuale foarte pregnante, să ne poarte printr-un periplu imaginar cu punți directe spre vremuri apuse și prezente. În egală măsură, mi-a plăcut firescul din această spovedanie pe care autoarea o ticluiește în fața propriei sale istorii. «Sucirea» din jurnal este mai degrabă o buclă senzorială, un soi de revenire și de mișcare printre amintiri, drum deloc ușor de făcut. Ioana Bena este sinceră cu cititorii săi, nu are necesitatea afirmării prin snobism, ceea ce, din perspectiva mea, este un mare succes și o reușită pe măsură, în condițiile în care majoritatea autorilor contemporani «păcătuiesc» cu asta. «Recurs la trecut» este o mostră elocventă și consistentă că literatura română modernă are suficientă personalitate, grație și consistență, ceea ce vine, în mod clar, să elimine tiparul eronat al perisabilului în spațiul literar contemporan. Dacă sunteți în căutarea unei scriituri inedite, frumos conturate, foarte organice, atunci ați dat exact peste ceea ce trebuie. Ioana Bena face nu doar un recurs la trecut, dar ne invită să distingem între amintire și trăire, fără pic de reproș.” (Corina Moisei-Dabija, blogger)

„Dacă toate lebedele sunt albe, a mea e neagră. Dacă toate pisicile doar aleargă după șoareci, a mea zboară. Dacă toate cărțile din lume se fac din cuvinte, a mea se face din cioburi de suflet. Asta e Ioana! N-ai ce-i face...” (George Chelaru, profesor) 

„O îmbinare unică de trăiri închipuite cu reale («Numai simțurile par garantul realității, dară ele sunt ne-înțelegătoare si ne-știutoare de sine»). Șir continuu de trăiri emoționale, timpul asociat cu gândul, recursiv... Amestec de povestiri vii, unele hazlii, unele triste, descriind și stârnind un amestec de emoții... O jonglerie de cuvinte care, în acest mozaic, se potrivesc, cad acolo unde le e locul... «Și este ceva – în afară de dragoste – care te mai învie?» Sentimentală, cu umor, cu lacrimi, cu râsete, în acest puzzle... Abilitate în amestecul de povestiri, modul în care se succed e aidoma unor vise... și nu știi dacă le-ai avut tu sau le-ai citit... dacă le-ai citit, te-au făcut părtaș la ele.... Măiestrie în poetica cuvintelor, subtilitate în aceasta jonglerie a lor... Uneori trebuie să recitești ca să înțelegi bine, doar este un «Jurnal sucit»... dar asta e o plăcere... Autoarea este scriitoare? Daca nu, ar trebui să fie!” (Lixandru Marin, inginer și pianist de suflet)

„O doamnă extrem de drăguță, amabilă, plăcută la vorbă și cu cel mai extraordinar bun-simț care mi-a fost dat să văd vreodată, o doamnă care, din afară și din puținele interacțiuni pe care le-am avut cu ea exclusiv online, pare să fi trecut prin multe încercări grele la viața ei, s-a mutat într-un colț de țară, pe un deal, într-o căsuță izolată, unde își crește pisoii care i-au intrat la suflet, abandonați de oameni fără suflet, și stă de vorbă cu pisoiul ei preferat, Villon. Poartă cu el discuții filosofice profunde, îi compune poezii, îi deapănă povești fermecătoare și pline de tâlc, îl protejează de primejdiile în care singur se bagă, dat fiind că pare a fi doar un copilaș a cărui curiozitate îl împinge să facă fapte necugetate, și se căznește să-i asigure un trai decent din puținul pe care îl are și ea. Doamna aceasta, Oana (dar eu o cunosc cu numele de Ioana), are un talent formidabil la compus de poezii – pentru Villon, pentru lucrurile ce s-au pierdut, pentru lucrurile ce nu se vor mai întoarce, dar mai ales pentru pisoiul buclucaș, care îi umple zilele de bucurii, dar și de griji. Mai apare un personaj, Hadrian, cu trimiteri discrete către celebrul volum al lui Marguerite Yourcenar, pe care încă nu l-am interpretat așa cum trebuie, pe care încă nu l-am surprins în deplinătatea lui, pe care Oana s-a cam zgârcit să îl prezinte, dar sper că e timp, că va mai urma ceva, niscaiva întâmplări care să ni-l prezinte într-o lumină ceva mai clară. Scris sub forma unui jurnal (sucit) fragmentat, cu frânturi de gânduri, pilde, versuri, întâmplări cu mama (teribile, vă zic sincer, din păcate nu foarte multe, căci este un alt personaj care mi-a stârnit curiozitatea și despre care aș fi vrut să aflu mai multe), volumul de debut al Ioanei Bena apărut la Editura Lebăda Neagră din Iași ridică doar un pic cortina și ne lasă să întrezărim numai o părticică din ce-a fost viața acestei doamne stilate și înzestrate, spre ghinionul ei, dar spre marele noroc al celor care au apucat până acum să interacționeze cu ea, cu un bun-simț care o lasă complet neprotejată în fața vicisitudinilor vieții și adversității celor din jur. Un monolog – căci, vezi bine, el e doar un motan, nu cunoaște graiul omenesc – cu Villon ar suna cam așa:

— Băi, motane, tu îmi faci viața amară și mă pui mereu pe jar cu poznele tale, dar eu te iubesc oricum, pentru că-mi ești mereu alături.

«Nu știi, încă nu știi că buruiana e doar o floare neîndeajuns iubită.»

«Didacticisme

L-au scos pe zeu în piață și au început să-l scuipe. Asta nu l-a făcut pe el mai puțin zeu, doar pe ei mai puțin oameni.»” (Liviu Szöke, traducător literar)

„Dragă Oană, mi-am petrecut cu tine toată duminica, captivată, de la prima pagină, de vraja cărții tale. Am hoinărit prin viața ta, sărind din poveste în poveste, din vis-în-vis în visare, așa cum treci râul, din piatră în piatră. M-ai ținut de mână arătându-mi unde să pun pasul, ca să se lege cum se cuvine cursul călătoriei, cu toate meandrele, căutările, vâltorile, durerile, vindecările, împăcările și resemnările lui. Ți-am retrăit trăirile, amintirile, regretele, mistuirea iubirii celei mari, rănile despărțirilor, dorul. M-au recucerit prospețimea scriiturii, aurul din condei și mai presus de toate firescul omniprezentei tale călduri umane. Am simțit la fiecare pas onestitatea, sensibilitatea, curajul de a trăi curat și am ajuns la mal mai bogată, mai bună, limpezită de praful zilelor, admirându-te, iubindu-te...” (Sarmiza Pencea, cercetător principal la Academia Română)

 „O carte pe care am citit-o dintr-o suflare.

O carte în care mă regăsesc de fiecare dată.

O carte ca o pădure fermecată, cu zâne și pitici și pârși și păsăret, cu căsuțe în scorburi și în ciuperci.

O carte unde la a patra citire tot mai descopăr colțișoare fermecate care îți aștern la picioare o lume de vis.

O carte prin care pășești în vârful picioarelor și apoi dansezi dezlănțuit Zorba pe malul mării.

O carte în care sufletul ți se cuibărește ca un pisoi cu stropi de lapte pe mustăți.

O carte pe care o strângi la piept privind ploaia de toamnă și fiecare strop strălucește în culorile curcubeului.

O carte fără care lumea ar fi mai săracă.

O carte dar neprețuit pentru care îi mulțumesc din suflet Ioanei.” (Dana-Ligia Ilin, traducătoare) 

„Cartea Ioanei Bena este o poezie. Fiecare vers, fie el alb sau cu rimă – aceasta nu are nicio importanță pentru cititorul care soarbe fiecare cuvânt – ne înfățișează emoții atât de cunoscute... și totuși atât de necunoscute... Cartea este ea în sine o călătorie a gândurilor, printre amintiri și povești, prin imaginar și real, între ceea a fost, ceea ce va fi fost și ceea ce este sau poate fi. Drumul cuvintelor ne poartă prin întâmplări trecute și trăite atât de intens încât ne răscolesc și pe noi doar citindu-le, apoi printr-o poveste tristă de iubire și neîmpliniri ce se contopesc cu visele, dar și prin versuri și basme ce ne fură un zâmbet ușor, apărut în colțul gurii, atunci când le „ascultăm” alături de magnificul (și ștrengarul) personaj Villon. Trecutul Oanei noastre este un ghem de amintiri întortocheate (cu care putem bănui că s-a jucat Villon de-a ajuns astfel), însă poveștile se descurcă de la sine atunci când reușim să găsim firul potrivit de care să tragem să îl putem deznoda. Și așa ne apropiem de un final care ne deschide drumul unor alte amintiri. Și ne face să așteptăm cu drag – și cu sufletul la gură – continuarea istorisirilor Oanei despre cei dragi ei, de care ne atașăm cu ușurință prin fiecare cuvânt al său. Ioana Bena este o revelație – o autoare autentică, o perlă rară într-o mare de banal și platitudini. Recursul său la trecut este o scriere valoroasă adresată minții și sufletului deopotrivă. În această scriere profundă, ce abundă în emoții, ne putem pierde complet... Dar sperăm și așteptăm să ne regăsim curând în următoarea!” (Roxana Cristea, Chief Operating Officer at American Medical Center)

„Cartea Ioanei, permințându-mi să mă folosesc de o sintagmă întâlnită chiar pe parcursul acesteia, este «o oglindă în oglindă — fără niciun chip». Fără chip, însă atât de vie. Deși este doar a sa, simți că-ți aparține din scoarță în scoarță, fiecare gând, fiecare răspuns, fiecare sentiment pe care poate nici n-ai apucat să-l trăiești încă personal, dar care îți este dăruit fără rețineri în forma sa crudă. O traducere din necuvânt a unei vieți mari și mărunte deopotrivă, căci asta face Ioana, traduce din neînțeles. Ceva din Ioana a reușit să ademenească și să îmblânzească în cuvânt o bucățică din necuprinsul sufletului uman, fără a-l îngrădi însă, pentru a putea lua forma oricărui suflet o citește. Dacă ești suficient de atent, poți fura un grăunte de împăcare pe care să ți-l sădești mai apoi în suflet în speranța că va încolți. Asta este cartea Ioanei, o licărire de speranță și de frumos, un «loc» personal, dar neocupat în preaplinul vieții, pe care se poate așeza oricine are măcar o fărâmă de răbdare pentru a se desluși.” (Roxana Musu, studentă)

„Există câțiva oameni privilegiați care au avut norocul de a o cunoaște de mai aproape sau de mai de departe pe Ioana. Ar fi, enumerând la întâmplare categorii, oameni din domeniul tehnic, de pe vremea când a făcut un doctorat în fizică la Universitatea Liberă din Bruxelles, sub coordonarea unui laureat (1976) al Premiului Nobel pentru Chimie (Ilya Prigogine). Există apoi studenții Ioanei, care au privit din băncile amfiteatrelor sclipirea unei minți excepționale, dublată de prezența caldă a unui om cu un suflet aparte. Și, în fine, existăm și noi, mai mult sau mai puțin apropiații Oanei, care am cunoscut destul de mult, pe cât am putut, din om. Un om seducător prin frumusețea sufletului și prin frumusețea preocupărilor sale. Oana nu este doar traducătorul de astăzi, extrem de respectat (și pe drept cuvânt) în branșă, Oana este omul care iubește și acordă un loc aparte în viața ei frumosului – fie că este vorba de poemele pe care ea însăși le scrie (sclipitoare ca har, inteligență și prozodie), fie de trandafirii pe care îi cultivă cu stil și pricepere de expert sau de armata pisicească pe care o îngrijește cu sârg și drag, în ciuda și mai ales datorită faptului pentru că adesea este, practic, prizoniera felinelor. Ceea ce ajunge însă a lega toate aceste elemente de frumos, ceea ce explică aproape tot este suferința pe care a traversat-o Ioana, Oana noastră, a prietenilor și, prin acest volum, a tuturor cititorilor săi. «Recursul la trecut» al Oanei, cronica patimilor și, pe alocuri, a bucuriilor sale este dovada vie că bunul Dumnezeu are puterea pe care nu o putem slăvi îndeajuns de a transforma durerea cea mai atroce în frumusețe a sufletului celui greu încercat. Această, cu un cuvânt din fizică, sublimare este cea care face posibilă viețuirea fiecăruia dintre noi când traversează o cumplită vreme de încercări. Încercările lor și depășirea prin sublimare de către Oana a suferinței sunt atât, atât de mângâietoare pentru noi, cei simpli și obișnuiți. Sunt semnul că se poate trece peste vremuri cumplit de grele. Este posibil, omenește, cu, repet, ajutorul lui Dumnezeu. Un recurs la trecut nu mai are puterea de a schimba fapte, întâmplări, decizii. Are însă puterea magică de a ne face să ne poziționăm în unghiuri noi, din care suferința să își releve harul formator și mântuitor, are puterea de a ne face să înțelegem că oriunde suferim se află și o aripă mângâietoare ce ne transformă durerea în frumusețe a sufletului. Ioana, Oana, îți mulțumim că ai refăcut pentru noi călătoria în atât de durerosul, atât de frumosul tău trecut. Și mai la urmă, dar deloc în ultimul rând, sunt sigur că publicarea «Recursului la trecut» al Ioanei Bena o va aduce într-o postură similară celei pe care Nichita Stănescu, feblețea Oanei, o sintetiza atât de frumos în neuitatele vorbe: «Prietenii mei nu sunt mulți, dar sunt nenumărați».” (Laurențiu Cătălin Dinu, fizician)