Revista Orizont despre „Aventurile unui călător naiv, între mișcare și izolare”, autor Jan Cornelius
Din perpectiva pandemiei prin care trece omenirea cartea lui Jan Cornelius „Aventurile unui călător naiv între mișcare și izolare ”(apărută în 2020 la editura ieșeană Lebăda Neagră) , mi se pare remarcabilă. Autorul face parte din categoria, ceva mai rară, a scriitorilor bilingvi și din specia, nici ea foarte numeroasă, a umoriștilor înnăscuți. Ca și în restul prozelor scurte, publicate în Germania (în anii din urmă și în România), în actualul volum, redactat sub forma unui jurnal (din 15 septembrie 2019 până în 29 iulie 2020), scriitorul recurge la un discurs autoficțional, cu accente autobiografice și segmente „interactive”, prin inserția unor reacții ale follower-ilor săi. Înainte de publicarea în volum, o parte din însemnări fuseseră postate în internet.
Cine călătorește are ce povesti. Activitatea de autor și traducător, ca și simpla condiție de turist, îl poartă pe Jan Cornelius prin mai toată Europa și dincolo de granițele ei. Pe alocuri, notele de drum conțin scurte digresiuni „etnografice”, ironic-sarcastice, indicații referitoare la caracterul real sau fantastic al întâmplărilor relatate cu o falsă naivitate. Bunăoară, pe 12 iulie, consemnează existența unor „cazuri bizare când granița dintre realitate și vis pur și simplu dispare”. Se visează la Timișoara, la librăria La Două Bufnițe unde, pe lângă cele două amfitrioane, Oana și Raluca, prezent ar mai fi fost și David Lynch. Imediat după ce se trezește, le scrie un mail celor două „bufnițe” care îi răspund că cineastul american este totdeauna acolo căci, vizavi de librărie, se află un bec care „pâlpâie ca electricitatea din celebrul serial Twin Peaks”...
Așa numitul lockdown, impus să zăgăzuiască pandemia, îl forțează pe autor să devină cazanier. Rămâne acasă, la Düsseldorf. Dar, deși nu mai călătorește, tot are ce povesti.
Preumblările în propria locuință, cu trimitere la Xavier de Maistre, îi rezervă surprize și redescoperiri.Recitește teatrul lui Eugene Ionesco. „Cântăreața cheală” se adeverește emblematică pentru situația creată de izolarea și distanțarea socială, impuse profilactic populației. Cei doi convivi, de astă dată autorul și soția sa Carmen, stau retrași fiecare în propria cameră, comunică doar pe WhatsApp. Uneori se văd dar nu se aud, alteori se aud, dar nu se văd. După o îndelungată izolare, se reîntâlnesc „din greșeală”, nu se mai recunosc, se sperie, fiecare îl ia pe celălalt drept un intrus. După un schimb de replici, realizează situația, vor să se îmbrățișeze dar brusc, își amintesc că nu au voie să o facă...
Comunicarea cu vecinii, de la balcon la balcon, se reduce la saluturi, la sintagme de genul how do you do. Cu prietenii, legăturile se mențin prin internet. Află că Mara, doctorița stomatoloagă, plombează dinții pacienților pe Skype. Un alt amic, inginer, face reparații în urma cărora frigiderul nu mai răcește ci încălzește, iar televizorul nu mai transmite decât vești bune. Confinarea favorizează automatisme și ticuri, generând acel mécanique plaqué sur du vivant, în care Bergson identificase una din sursele comicului.
Câteva din aventurile relatate între mișcare și izolare sunt adevărate scheciuri delicioase, al căror caracter rocambolesc, buf, este potențat de metamorfoze neașteptate. Alteori, punerea subversivă la îndoială a realității date, virează situațiile spre absurd, derapajele datorându-se și unor quipourquo-uri.
Nașilor săi literari: Gogol, Caragiale, Ionesco, Tristan Tzara, Urmuz, Beckett, Kafka, Harms, Hrabal, (cărora le poate fi adăugat și István Örkény), Jan Cornelius le face amuzante semne amicale. De pildă, lui Thomas Mann, când descoperă în bibliotecă, în spatele cărții Muntele Vrăjit, o cutie de praline. Sau lui Borges când, privindu-se îndelung, din plictis, în oglinda din living ,autorul intră literalmente în ea, devenindu-i prizonier. De îndată ce ieșirea din carantină este din nou permisă, pornește la plimbare, dar pantofii, nemaiîncălțați de atâta vreme, îl strâng cumplit. Se decide să meargă în mâini. Nu este singurul: pe lângă el trece un biciclist care pedalează cu ...mâinile. Lumea e indubitabil, cu susul în jos.
În parc îl zărește pe Nabokov cu o plasă plină de fluturi, îmbrăcat cu un T-Shirt pe care scrie I love Lolita. Pe terasa unei cafenele, o consumatoare îngurgitează uriașe felii de tortă cu frișcă, după care, de fericire, se înalță în aer, legată de lesa unui cățel. Nu mai este vorba de Doamna cu Cățelul, ci ... de Cățelul cu Doamna.
„Noua normalitate” creată de lockdown și de vagile „relaxări” în România și, „într-un fel cam asemănător și la Jermania,” trec drept dovada faptului că „dadaismul trăiește”. Bucățica de libertate temporar recâștigată, îl încurajează să dea o „raită prin Düsseldorf”.Se oprește în Piața Martin Luther în dreptul statuii lui Bismarck. Gândul îl duce spontan la schița lui Caragiale, la fiorosul dulău al ofițerului aflat în gazdă la Papadopolina, cât pe-aci să-l sfâșie pe cățelușul Bubico. Se întreabă cum de nemții i-au făcut tocmai „ăstuia” o statuie de bronz de trei metri, pe un soclu de granit, prezentându-l „nu ca pe un patruped ci ca pe un falnic erou (...) căruia îi mai și stă o femeie la picioare.” Revoltat de o așa „perversă cultură” se cațără „americănește” pe soclu să dea jos statuia, dar ploaia îi spulberă planurile, nu și convingerea că „așa nu mai merge, Bismarck trebuie coborât și în locul lui trebuie așezat urgent Bubico, mânca-l-ar mama.” Dincolo de burlesc, transpare aluzia la excesele unor recente și diverse mișcări de emancipare, culminând cu dărâmarea statuilor unor personaje „retrograde” ale istoriei.
Ultima însemnare, datată 29 iulie, un fel de postfață promițătoare, este o demonstrație pe viu a felului în care principiul hazului de necaz girează, în vremuri rău încurcate, nu numai activitatea scriitoricească ci și efectul ei terapeutic: „Ieri m-am decis totuși să fac în sfârșit o pauză, de acum înainte nu voi mai scrie o vreme nimic și dacă voi scrie totuși, atunci cel mult un text, două pe zi sau, hai să-i zicem trei patru, habar nu am , îmi place să mă surprind și ce aduce viitorul nu știe oricum nimeni. Cu excepția experților care lucrează pe bază științifică. E plin de ei în ultima vreme.(...) Dar cum arată totuși viitorul? Genialul Peter Ustinov a proorocit cândva următoarele: ultima voce pe care o vom auzi înainte ce lumea să explodeze va fi aceea a unui expert, care va striga că este imposibil din punct de vedere științific! Și acum stau și mă întreb îngrijorat: și ce se va întâmpla după aia? După aia vor tăcea mâlc toți experții și se va așterne o liniște absolută și binefăcătoare și eu voi putea să-mi scriu, fără să fiu deranjat, textele(...). ”
(p. 24)
Comments
Leave A Reply
Your email address will not be published.